Candva, cand pletele imi erau ravasite de un vant bizar, si cand aruncam in apa pietre ca sa urmaresc mirata plutirea lor inspre ceva ce nu avea definitie, nu ma luptam.
Era o atitudine simpla si de acceptare a ceea ce ma inconjoara, era un fel de zambet aiurit aruncat peste cupola unui univers pe care nici macar nu m-am straduit sa il construiesc. Nu oboseam si nu murea in mine nimic.Nici nu traiam.
Imi plangeam zambetele pe culmea inefabila a unor dune ce se revarsau intr-o lume unde nu se potriveau cu nimic.
Am crescut, am aplaudat, am alergat si am desenat pe corola universului meu lipsita fiind de o teorie clara asupra amestecului culorilor.
Am inganat marionete si am eliberat, fara sa ma gandesc la consecinte, toti fluturii dintr-un fluture.
Dar niciodata nu m-am gandit ca pot iubi liliecii.
Au o forma absurda. Aripile, fine si imbalsamate cu o nuanta de gri ce contrazice caldura culoriilor, imi dadeau senzatia ca ma improasca cu o textura vicioasa care o sa ma marcheze intr-un mod aproape de infierare. Au ochii mici si ghiare diforme. Stau in intuneric pentru ca iubesc prea mult lumina si le e teama sa o absoarba. Sunt o gloata haotica si vie pentru care victoria nu conteaza, sau cel putin nu in forma pe care ne-o imaginam de cele mai multe ori.
Intre timp totul s-a schimbat. Privesc liliecii prin haloul pesterii, ma hranesc cu foamea lor de cuvinte si constientizez ca s-a terminat cu sentimentul de infierare.
Nu am avut senzatia de improspatare in timpul trecerii de la scarba la....in fond....victorie. Era terminat! Pana la urma eu iubesc intunericul pentru ca imi da ocazia sa ador lumina.
De unde stiu ca lumina e banala?
De la fluturele meu liliacul sau de la haloul pesterii?
Era o atitudine simpla si de acceptare a ceea ce ma inconjoara, era un fel de zambet aiurit aruncat peste cupola unui univers pe care nici macar nu m-am straduit sa il construiesc. Nu oboseam si nu murea in mine nimic.Nici nu traiam.
Imi plangeam zambetele pe culmea inefabila a unor dune ce se revarsau intr-o lume unde nu se potriveau cu nimic.
Am crescut, am aplaudat, am alergat si am desenat pe corola universului meu lipsita fiind de o teorie clara asupra amestecului culorilor.
Am inganat marionete si am eliberat, fara sa ma gandesc la consecinte, toti fluturii dintr-un fluture.
Dar niciodata nu m-am gandit ca pot iubi liliecii.
Au o forma absurda. Aripile, fine si imbalsamate cu o nuanta de gri ce contrazice caldura culoriilor, imi dadeau senzatia ca ma improasca cu o textura vicioasa care o sa ma marcheze intr-un mod aproape de infierare. Au ochii mici si ghiare diforme. Stau in intuneric pentru ca iubesc prea mult lumina si le e teama sa o absoarba. Sunt o gloata haotica si vie pentru care victoria nu conteaza, sau cel putin nu in forma pe care ne-o imaginam de cele mai multe ori.
Intre timp totul s-a schimbat. Privesc liliecii prin haloul pesterii, ma hranesc cu foamea lor de cuvinte si constientizez ca s-a terminat cu sentimentul de infierare.
Nu am avut senzatia de improspatare in timpul trecerii de la scarba la....in fond....victorie. Era terminat! Pana la urma eu iubesc intunericul pentru ca imi da ocazia sa ador lumina.
De unde stiu ca lumina e banala?
De la fluturele meu liliacul sau de la haloul pesterii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea!!