Azi fluturele meu nu a avut forma. Nici macar nu mi-am pus intrebarea de ce s-a intamplat asta. Am stat minute in sir si l-am privit. Parea o fantana de intrebari fara raspunsuri care isi arunca apa spre mine.
Imagini dure s-au nascut in mintea mea si nu am avut nici cea mai mica intentie in a le opri evolutia. Era ca o desavarsire a multor ganduri sapate in pielea mea din alt timp.
Nu pot defini genialitatea pentru ca se afla undeva intre nebunie si o realitate cruda perceputa exacerbat. In contextul asta pot atunci sa definesc geniul? Nu! Nu pot! Pentru ca tot ce este exploziv si genial se naste dintr-o lume paralela cu realitatea, se naste din detasarea de ce ne inconjoara, se naste dintr-o sete nebuna de o "muza" care pana la urma se prabuseste in derizoriu.
Dar cred ca pot defini cautarile. Asta cred ca pot sa o fac din perspectiva realitatii si paralel cu imaginatia.
Le pot defini ca pe un drum al matasii, niciodata intreg si niciodata suficient pentru a desavarsi implinirea. Si asta pentru ca niciodata nu cred ca o sa te simti implinit daca ai atins o limita. Mereu vei vrea mai mult si mai intens.
Le pot defini ca pe o imagine apocaliptica a ce va sa fie si de care nu fug dar care ma sperie.
Le pot defini prin mine sau prin altii, ca o completare a unui intreg mereu dorit. Le pot invalui in sange sau in zambete, dar niciodata nu le pot distruge. Asta ar insemna sa nu mai fie si sa nu mai ai ce defini.
Intre ceea ce te inconjoara, rau si rapace, gol si rece, undeva exista sihastria sau aceptarea a ceea ce suntem. Si aici iarasi te lovesti de cautari, iarasi se varsa spre tine intrebari nascute dintr-un trunchi ce a crezut ca poate supravietui intr-o haita. Mereu lup si mereu singuratic. Mereu adaptabil si totusi mereu neacceptat de tine.
Nu iti ramane decat sa alegi. Ori sihastria cu al ei cortegiu de cautari, ori a te accepta asa cum esti. In sihastrie o sa fie mai cumplit. Pentru ca acolo ramai doar tu cu tine, cu parti din tine pe care nici macar nu stiai ca le ai. Dar poate ca asta sa-ti aduca desavarsirea. In a te accepta pe tine o sa fie poate la fel de greu pentru ca si asa, aflat in mijlocul unei crude realitati, partea care o arunci omenirii va fi o masca frumos colorata si care o sa zambeasca rapace pentru a atrage spre sine duplicitatea.
Nu am obosit, nu am ingenuncheat, nu am renuntat dar imi caut resurse pentru a recladi o alta muza. In mod sigur nu poate sa o inlocuiasca pe predecesoarea ei, dar cu siguranta o sa poata sa spuna si sa vrea. Aici nu mai este vorba de oglinzi ci este vorba de a cauta cautarile...
Dati-mi o masca si am sa va spun adevarul.....
Imagini dure s-au nascut in mintea mea si nu am avut nici cea mai mica intentie in a le opri evolutia. Era ca o desavarsire a multor ganduri sapate in pielea mea din alt timp.
Nu pot defini genialitatea pentru ca se afla undeva intre nebunie si o realitate cruda perceputa exacerbat. In contextul asta pot atunci sa definesc geniul? Nu! Nu pot! Pentru ca tot ce este exploziv si genial se naste dintr-o lume paralela cu realitatea, se naste din detasarea de ce ne inconjoara, se naste dintr-o sete nebuna de o "muza" care pana la urma se prabuseste in derizoriu.
Dar cred ca pot defini cautarile. Asta cred ca pot sa o fac din perspectiva realitatii si paralel cu imaginatia.
Le pot defini ca pe un drum al matasii, niciodata intreg si niciodata suficient pentru a desavarsi implinirea. Si asta pentru ca niciodata nu cred ca o sa te simti implinit daca ai atins o limita. Mereu vei vrea mai mult si mai intens.
Le pot defini ca pe o imagine apocaliptica a ce va sa fie si de care nu fug dar care ma sperie.
Le pot defini prin mine sau prin altii, ca o completare a unui intreg mereu dorit. Le pot invalui in sange sau in zambete, dar niciodata nu le pot distruge. Asta ar insemna sa nu mai fie si sa nu mai ai ce defini.
Intre ceea ce te inconjoara, rau si rapace, gol si rece, undeva exista sihastria sau aceptarea a ceea ce suntem. Si aici iarasi te lovesti de cautari, iarasi se varsa spre tine intrebari nascute dintr-un trunchi ce a crezut ca poate supravietui intr-o haita. Mereu lup si mereu singuratic. Mereu adaptabil si totusi mereu neacceptat de tine.
Nu iti ramane decat sa alegi. Ori sihastria cu al ei cortegiu de cautari, ori a te accepta asa cum esti. In sihastrie o sa fie mai cumplit. Pentru ca acolo ramai doar tu cu tine, cu parti din tine pe care nici macar nu stiai ca le ai. Dar poate ca asta sa-ti aduca desavarsirea. In a te accepta pe tine o sa fie poate la fel de greu pentru ca si asa, aflat in mijlocul unei crude realitati, partea care o arunci omenirii va fi o masca frumos colorata si care o sa zambeasca rapace pentru a atrage spre sine duplicitatea.
Nu am obosit, nu am ingenuncheat, nu am renuntat dar imi caut resurse pentru a recladi o alta muza. In mod sigur nu poate sa o inlocuiasca pe predecesoarea ei, dar cu siguranta o sa poata sa spuna si sa vrea. Aici nu mai este vorba de oglinzi ci este vorba de a cauta cautarile...
Fiecare isi scrie istoria in felul propriu, indiferent din ce generatie face parte. Si asta nu inseamna singuratate, este doar un fel mai subtil de a vorbi cu tine. Ca sa ajungi Sfant prima data trebuie sa cunosti iadul.
cautarea face parte din noi,in cautari nu cred ca pot utiliza cuvantul ,mai mult sau mai...cred ca e altceva.de ce nu poti fugi de ele,de ce nu poti sa le distrugi:"Asta ar insemna sa nu mai fie si sa nu mai ai ce defini." pt ca ele fac parte din tine.ele sunt una dintre caile spre a te definii pe tine,cum zici tu desavarsirea ta.
RăspundețiȘtergere