Cutremur...

In ultimele zile am tracut prin diferite stari care, trebuie sa recunosc, m-au uimit si pe mine. Este ca si cum m-as fi invartit printr-un oras cosmopolit incercand sa gasesc iesirea, eu fiind muta. Datul din maini este un limbaj insuficient.
Incercand sa scriu, mi-am revizuit simbolurile. Nu am facut-o cu intentia de a renunta la vreunul din ele. Din contra. Le-am asezat in alta ordine.
Garbovita de dezamagirile din mine am urcat scarile la marioneta. Este starea perfecta ca sa o privesc in ochi. Sa-i citesc reprosurile impregnate in lemnul plin de carii si in atitudinea ei hidoasa.
Am ajuns in camaruta.
Atarnata inca in cuiul ruginit, marioneta isi privea mainile.Umbra ei pe perete parea o echimoza spre vindecare. M-a privit surprinsa si apoi a inceput sa rada. Stiam ca asa se va intampla. Nu am avut nici o indoiala ca o sa-mi primesc in fata sarcasmul reprosului si concluzia care mereu ma scoate din sarite: Ti-am spus eu?
M-am asezat pe scaunelul de lemn.
Am privit-o, linistita. Aveam sentimentul ca nici o reminiscenta din atitudinea ei veche nu se oglindea in umbra ei dubioasa.
Atunci am inceput sa ma intreb de ce am ales-o ca simbol. Nici macar nu reprezinta o contravaloare. Valoarea valorii ei este uratul. Este partea aceea a simbolului pe care intotdeauna o sa o privesc mirata si trista in acelasi timp. Este opusul optimismului meu. Este tipatul acela crancen izvorat din neputinta de a intelege ceva ce, initial, pare atat de simplu.
Mi-a citit gandurile si a inceput sa ingane o melodie pe care nu am recunoscut-o dar care parea foarte trista.
Privirea ei albastra nu avea nici un gram de primavara. Asta m-a revoltat. Am strivit tigara in scrumiera veche, i-am intors spatele si am coborat lasand-o in nimicnicia ei hidoasa.
Pe mine cuvintele nu ma chinuie. Uneori ma dor, dar intotdeauna caut sa le gasesc linia blanda. Pentru ca orice cuvant, oricat de urat pare, are intotdeauna o linie blanda.
Si asta ma face sa zambesc mereu.....