Dilutii...

Ziua de ieri m-a durut. M-a durut acolo in colturile rotunde si ascutite in culori reci.
De cate ori simt stiletul in acele locuri urc la marioneta. Nu am mai vizitat-o de mult timp. Niciodata nu imi este dor de hidosenia ei. Dar intotdeauna exista necesitatea de a urca in mansarda prafuita pentru a ma invalui in sclipirea cinica din ochii ei mati.
Scarile pana la camera ei mi-au creat senzatia unui drum aspru si plin de un colb maracinos. Aveam senzatia ca fiecare pas este o taietura adanca in talpile ce refuzau sa se intoarca din drum.
Am deschis usa fara sa am nici o asteptare.
Nu dormea. Privea nepasatoare un tantar ce bantuia in cautare de sange proaspat si pe fata ei un zambet malefic isi facea de cap. Niciodata tantarul nu o sa gaseasca in ea acel sange.
Cand m-a vazut a inceput sa rada in hohote si vocea ascutita s-a izbit de durerea mea.
- Daca aveam nevoie de hrana si m-as fi bazat pe tine acum eram moarta!
- Ce sansa am ratat!
Apoi tacerea s-a asternut in camaruta in care plutea un aer greu prevestitor de furtuni.
M-am asezat pe scaunel si mi-am aprins o tigara.
Nu intentionam sa deschid eu o discutie. Vroiam doar sa o privesc. Sa ii simt greata progresiva fata de starile de bine si mai ales sa ii vad satisfactia ca dupa atata timp am indraznit sa-i calc teritoriul plin de mucegai.
- Nu spui nimic?
- Nu.
- Te doare?
Am tacut. Stiam ca imi simte intensitatea durerii dar nu vroiam sa-i confirm nimic. In fapt ea se hraneste doar cu durerile mele, iar lipsa lor o vlaguieste si face ca ochii sa devina sticlosi si plini de ace.
- Si tacerea este un raspuns!
- Intelegi ce vrei. Oricum ma gandeam ca ar trebui sa te dau jos din cui. Imi placi mai mult chircita in coltul ala fara lumina.
- De ce? Simti cuiul ala ruginit in inima si vrei sa il stii liber?
- Nu. Pur si simplu vreau sa te stiu acolo unde iti este locul.
Pentru prima data in zi am zambit. Am strivit tigara in scrumiera si m-am indreptat spre ea. Am dat-o jos din cui si am asezat-o in coltul intunecat lasand sa cada peste chipul ei hidos sforile coapte de timp. Stiam ca nu v-a depune nici un efort pentru a le descurca si a se elibera din incalceala lor. E mult prea lenesa si mai ales mult prea plina de ea.
Un scancet mut i-a contorsionat pieptul. Nu am stat sa imi dau seama daca este un scancet de usurare sau unul de revolta surda. Nu ma interesa si mai ales nu vroiam confirmari ale durerii din mine.
Am zambit si am parasit camaruta cu gandul sa merg in gradina si sa mananc struguri.
Florile au alt miros seara si asta spune totul despre cinismul mat din ochii marionetei mele....

Sertare de nebuni....

Ne stim de cand fiecare zambet era consecinta unor cautari ale coloritului ce ne inconjoara si ochiul meu interior vedea dincolo de pixelii reci sertarul in care ti-ai inchis ochiul tau verde.
Nimic din rasetele noastre nu vatama si nimic din cuvintele noastre nu ranea ochii.
Ochiul meu albastru, de cele mai multe ori trist, si ochiul tau verde inchis si liber in acelasi timp au gasit amalgamul de cuvinte ce au impins spre o muzica aparte.
Zilele trec una dupa alta sus pe munte si lacrima ochiului meu albastru se stinge incet intr-un zambet linistit ce are melodia lui proprie. Lumea nu-l asculta, il crede un nebun, dar ochiul tau verde zambeste zambetului meu neinteles.
A mai trecut de atunci ceva.
Albul de var nu e chiar la fel…
E El….cu mainile blande si ochii negrii….
Eu, aici, tu, acolo….niciodata noi…
Esarfa in dar…
Sunt Sorana, Buna seara!

Acesta este un raspuns pentru aberatia zilnica….

Divergente...

Cand ti-am citit "Fantana" de undeva din tine, din nemargirea ochilor negri, a izbucnit un strigat ce parca luase forma glasului meu...
Cat de dor ti-a fost de mine!
Asta ai strigat si apoi ai tacut.
Nu ma speriasem. Cautam doar in mine cuvantul potrivit.
Nu exista un singur cuvant.
Sunt mult mai multe si mult mai altfel decat mi-am imaginat ca o sa gasesc.
Le inlantui si apoi le dai drumul pe fiorii asteptarilor ce s-au scurs de-a lungul anilor.
Nu te opresti si mergi mai departe, nevenindu-ti sa crezi ca te-ai izbit de ceea ce iti doreai intr-un fel atat de simplu si de firesc.
Si asta pentru ca, poate de-alungul acelor ani am uitat firescul.
Ma reintorc la acei ochi si la acele maini ca la un lightmotiv a unui sentiment ce nu are definitie si care nu se poate naste decat din mine si odata cu mine.
Ma intorc mereu la acei ochi negrii nu pentru ca nu ma regasesc in restul momentelor ci pentru ca in ochii mei albastrii negrul acela inseamna lumina.
Nu ucid nimic din mine pentru a sorbi lumina aceea.
Tu nu plagiezi. Tu nu ai nevoie de cuvinte.....
Si da! Spun pentru ca asa vreau!!!

Calatorii si oameni - Ceasuri trecute

Privesc ceasul de pe peronul garii. Stupid de anost.
Se urneste iarasi!
Nu am timp sa ma gandesc cum as arata intinsa pe spate pe peronul rece. La fel de anost ca si ceasul.
Daaa! Dar ce diferenta uriasa! Ce decalaj sublim al constatarii ca undeva am sa gasesc!
Peisajele triste se deruleaza cu rapiditate prin dreptul geamului. Ninge. E frig. Incep sa imi numar cu voce tare dorintele. Ecoul glasului meu se pierde in capatul coridorului vagonului.
In buda! Semnificativ nu?
Incep sa rad. Ma simt deja ca intr-un film cu buget mic. Zdrentuita si plina de praf in mijlocul unui decor abstract.
Nici macar nu imi amintesc conturul Morganei mele. Stiu doar ca intr-un vis avea obrajii infiorator de ovali. Si mie nu imi plac obrajii ovali.
Mie imi plac strugurii!
Conductorul trece pe coridor. Se leagana precum un gascan pe mijlocul ulitei. Sunt sigur ca pe penele lui aluneca doar apa, restul lichidelor sunt scutite de la efortul asta boem. In cateva secunde o sa ajunga in dreptul latrinei luxoase. Probabil ca o sa auda ecoul dorintelor mele. Si pot sa pun pariu ca o sa rada. Astept! Astept!
Si da. Rade. Un galgait ciudat se revarsa din gatul diform si taiat cu lama de barbierit. Si nici macar nu sunt sigura ca intelege ceva. Pur si simlu este singurul personaj platit din trenul asta imbecil de luxos. Si asta ma revolta.
Cum dracu sa fii pe statele de plata ale unui joc? Cum dracu sa traiesti intr-o normalitate frustranta numai pentru ca ai tupeul sa dai ordine de plata din varful movilei de cacat?
Si ce daca ma revolt? Parca m-ar ajuta la ceva.
Privesc din nou pe geam. E o vreme caineasca si mult timp de acum incolo nu o sa mai fie gari.
De unde stiu?
Din latrina!!

Calatorii si oameni - Cina

In fond sunt singura vinovata. Degeaba incerc sa inlatur instinctul acela animalic de a sfasia uniforma conductorului. El va continua sa zambeasca plin de iluzia cunoasterii si apoi o sa treaca mai departe.
Cine l-a construit pe idiotul asta?
Stupida intrebare. Cert este ca in loc de inima i-a pus o bucata implacabila de plastelina care nici macar nu lasa sa treaca apa cruzimii dinspre inafara inspre lantul lui trofic.
Nu mi-e sila dar cu siguranta l-as vrea torturat. Nu ma gandesc la ceva clasic. Dar as vrea sa inghita fulgii felinarelor inguste ce lumineaza un drum aproape diabolic, as vrea sa soarba gemetele tuturor vestalinelor si suspinele mainilor ce i-au modelat inima.
Nu sunt rea. Nu sunt nici macar dezamagita si in nici un caz nu imi doresc un calus in gura lui infecta numai de dragul de-ai privi zvarcolirile. Astept sa imi faca un semn.
E aproape ora cinei si sunt curioasa daca acel semn are de data asta ceva nou in el. Mancarea sigur nu o sa aiba, dar cel putin ceva din trenul asta sa se schimbe. Au mai trecut cateva minute. Tacerea surda a rotilor trenului mi-a dat de inteles ca foamea mea este doar o iluzie rasfranta pe o inima de plastelina.
Mi-e sila sa-i vad semnalul si in acelasi timp mi-e dor sa aud sunetul cutitului pe portelanul unei farfurii ce niciodata nu mi-a apartinut. E o foame desarta. E o foame de nisipuri si ape namoloase.
Nu e vinovat idiotul de foamea mea. E vinovat doar ca anunta momentul cand se va servi masa.
Il privesc.
E la capatul culoarului.
Zambeste satisfacut privindu-ma in ochi.
Este atat de sigur pe el ca nu am intuit ce are sa faca. Dar se inseala. Ii urmaresc degetele diforme cum se indreapta spre buzunarul pantalonului, apoi cum dispar in negura lui. Zambesc ironic. Clopotelul este atarnat de degete. Privirea lui este tintuita in ochii mei. Satisfactia ranjetului s-a disipat in lungul culoarului, inghitita de covorul rosu. Si-a dat seama ca am intuit gestul. Pare dezamagit si totusi nu incearca sa aduca nici o schimbare. Acelasi gest, acelasi clinchet disperat, aceiasi ora, aceiasi cina fada si acelasi scancet al cutitului pe farfuria de portelan fin....
Cina este servita!!!
Si a disparut in haul dintre vagoane lasand in spate speranta mea ca ceva se va schimba.
Mi-e foame de foame si iarasi am sa manac.....

Calatorii si oameni - Conductorul

Nu mi-a placut conductorul de la bun inceput. Are o atitudine de parca el a inventat apa calda si mersul pe bicicleta. Dar am trecut destul de usor de el si mi-am ocupat locul in compartimentul indicat.
De data asta ma impingea din spate curiozitatea de a centra si a da cu capul, tot eu.
Si uite asa a inceput incursiunea!
Moment crucial, in sensul ca era pus la intersectia intersectiilor pline de colbul indeciziilor.
Tupeu?
O daaaaa... este ceva ce iti trebuie in cantitate foarte mare ca sa faci saltul din mersul trenului. In primul rand ca trebuie sa treci pe langa buda urat mirositoare si a carei usa niciodata nu se inchide.
Apoi, avand in vedere ca ai neuronul excitat la maxim te proptesti in usa si simti asa pe sira spinarii cum te trage inapoi farmecul invariabil al cuvintelor de dincolo de zidul perfectiunii.
Daca ti-ai facut curaj...Jump!!!
Hehehehe daca ai avut vreodata impresia ca o sa-ti fie moale te inseli. In momentul cand atingi pamantul stii exact cate fire de par ai pe cap, in nas, in gene si in sprancene. Iti recunosti fiecare particica de piele sub forma unei vantai infloritoare si multicolore si se nasc in mintea ta cele mai impresionante asocieri de organe interne si externe.
Si dupa ce trenul se pierde linistit in zare, stimabilul conductor iti face semn tinand in mana o perdea de muci eleganti si din pipa lui iese fumul sub forma de numar de cont bancar in care trebuie sa-ti depui contravaloarea cazaturii.
Si doamne cum te arde pe la toate cele!!! Dar mai vorbim noi despre asta...

Respect pentru partenera mea...

Vreau sa scriu pur si simplu!
Uneori pagina alba din fata ma frustreaza. Nu pentru ca e alba ci pentru ca nu poarta cuvinte. Tavalug imi vin in minte si pagina nu e in stare sa le prinda. Nu ma iubeste, nu ma citeste, ma impinge dincolo.Crede ca nu o pot aranja.
Dar foaia alba uita ca eu sunt stapana ei. Eu imi las semnul pe ea si ea ma invita mereu sa ii las semne. Eu sunt stapana ei si ea este stapana mea. Ea, prin goliciunea ei, ma invita, ma inspira, sa o posed, sa o murdaresc... in puritatea ei de alb cu gandurile mele de zinc.
Nu se revolta si nici nu suspina. Nu isi sterge fata palida marcata de biciurile ordinare si asta pentru ca ma iubeste si mai mult ma adora, pentru ca stie ca doar eu o iubesc atat de mult incat sa imi pun sufletul pe ea.
Nu e a mea si nu sunt a ei....
Ce crede foaia mea alba despre mine?
Tacere..
Ea doar ma vede si imi arde trairile in cerneluri de dincolo de cuvinte dure, imi amesteca si apoi imi pune in fata ceea ce sunt. Eu pun piesele la locul lor si ea doar imi arata cum le-am pus. E nu ma iarta si nici eu nu o crut.
Nu este nici pe departe un joc. Este mereu rana ei deschisa si acceptarea ei. Este mereu urma mea lasata in ea. Ea e frumoasa ca e alba si sigur mandra ca mi-am lasat urmele pe ea.
Pana la urma ce e o foaie alba fara mine?
Maculatura?
Cum suntem? Ca la inceput?
Eu pot face foaia manuscris si ea ma poate face scriitor.
Cum suntem totusi?
Cum a ramas?
Danseaza foaia mea alba....

Time of my life?...

Piese din sticla mata dansand pe tabla.
Alb si negru incrancenat in pulsul cautarii unei culori.
Pasi dimensionati si risipiti dincolo de durerea smulgerii unui gand.
Nimic abstract si totul desavarsit.
Alb dincolo de policromie si gand albastru tesut in jurul panzei.
Ring de dans matematic impartit si demoni in salturi exacte.
Copilul din tine in mine si apa vie a celeritatii unui puls vindecabil in dansul pionilor alarmati.
Un frig lipsit de concret si o caldura devenita spatiu.
Nimic absurd si nimic coborat mai jos de entitate.
Cuvant in necuvantare si risipit in rostogolirea pieselor eliminate de pe tabla.
Iasmac al sufletului plecat in pribegia desertului inghetat.
Timp rasfrant peste versuri scrise cu ultima suflare.
Insiruire de margele de sticla la gatul lupilor singuratici.
Insula de scoici in mijlocul setei de sange.
Copii nebuni, cai in forma de "L", pioni alarmati, regi cautatori de regine ce se schimba cu entitatile albe, sete de turnuri din margini de lume si dansul nebun al sticlei ce straluceste in amurgul rosu de sangele unui sacrificiu palpabil doar in alt dans matematic...
Asta cauti?....Asta ai gasit?.....Sau asta ai imaginat?...Ai gasit doar focul....
Sah mat!

Penelul...

Lorendo spunea...

Penelul curgea pe perete. Urmele culorilor inconjurau fiecare fir de viata dand contur unei imagini ce initial parea sa nu spuna nimic.
Apoi galbenul a trecut in albastru si a nascut "viata". Intr-un mod cald si tandru se revarsa pe peretele imaculat creand o parte din ceea ce visul impregna porii vopselei. Un zambet larg si inocent de copilarie vioaie pregatita sa isi indrepte candoarea spre o lume desavarsita.
Maroul se alatura in curgerea aceea fireasca ca un nor protector de soare. Un claditor de zambete si cuvinte. Amestecate sub pelerina unor trairi atat de violente incat punctele de reper pareau ca invie.
Poti canta in culori, poti visa in culori dar poti iubi doar in alb.
Poti da acel alb pentru viata, poti zambi in alb tot pentru viata....
Priveam copilul din tine. Zambeam si din degete imi curgeau culori vii picurate din ochii intunecati. Era acolo copilul din tine sorbind cu sete dansul nebun al culorilor ce ii fac viata, ce inconjoara albul mereu in mijlocul haosului policromiei.
Lacrimile nu au culoare. Ele sunt doar lacrimi. Nici macar nu au conturul a ceva, nici macar nu incearca sa se invalmaseasca intre culori. Ele nu traiesc decat din ceea ce traim noi. Ele ne tradeaza si incearca sa amestece albul cu restul culorilor.
Copilul din tine a zambit. Nu pentru ca a uitat sa verse lacrimi ci pentru ca a ales albul ca si centru al propriului lui univers. Nimic din ploaia restului culorilor nu atinge acel alb din tine atata timp cat zambetele nu dor si lacrimile nu ard.
Am zambit iar!
Penelul a zabovit pe finalul imaginii. Era un copil mancand struguri, cu ochii mari si negrii indreptati spre un cer de vara pe care numai asa il cunoscuse. Alb....
Cat poate sa fie de cald ca strugurii sa nu-ti potoleasca setea?
Atat de cald incat alb sa nu mai existe.
Copilul din tine a zambit si apoi a fugit in haosul colorat. Vocea lui cristalina repeta intr-un ritm vesel:
- Imi place caldura mult!
Nu a plecat. Doar a atins cu privirea calda albul din el...
Era o ceata...era alb... ?
Nu o sa stim.....dar era real....

Fly me to the moon..

Impresionat de jocul de lumini ce se revarsa prin fereastra mica, aflata undeva foarte aproape de tavan, il facea sa para o statueta de Tanagra ratacita intr-o lume impropie ei. Statura zvelta si mainile delicate erau intr-o postura ce imi parea ireala. Dadea senzatia ca in acele momente citeste culorile. Vitraliile ferestrei filtrau gandurile lui intr-un balans straniu si desuet in acelasi timp. Mi-am pus atunci intrebarea daca acele culori nascute din lumina se pot citi. Se parea ca el o face intr-un limbaj stiut doar de el.
Am inchis ochii si m-am lasat in bratele muzicii ce parea ca porneste din fiecare por al lui. O muzica armonioasa, lipsita de suisuri si coborasuri, calda si trista in acelasi timp. O muzica ce parea ca te arunca dincolo de limitele tale fara sa iti ceara acordul.
Nu mai simteam oboseala. Eram in mijlocul culorilor si a muzicii ce imi atingeau fiecare fibra a sufletului.
Eram intr-o lume ce imi dadea siguranta cuvintelor frumoase....
I-am simtit mana pe obraz si am deschis ochii. Imi zambea.
Inca ravasita de ceea ce am simtit nu am putut decat sa-mi las obrazul in palma lui. Ochii negrii si nefiresc de adanci pareau sa-mi sfredeleasca fiecare gand. Degetele frumoase si calde imi mangaiau obrazul intr-un gest ce parca vroia sa stearga negurile adanci din mine si sa ma faca sa inteleg acel miracol de culoare si muzica, acel ritm aproape inuman si mai ales siguranta acelor cuvinte ce nu isi gasesc definitia in banalitate.
Nu puteam decat sa il privesc. Undeva in mine crestea dorinta de a ma reintoarce inapoi in muzica aceea. Dar nu m-a lasat sa inchid ochii. Vocea lui a izbit vitraliile si apoi a coborat inspre mine:
- Ai inteles? si zambetul s-a revarsat pe fruntea mea ingandurata
- Nu stiu, dar am simtit. Si dupa mult timp am uitat de oboseala....acum imi e...
- Da stiu. Nu trebuie sa mai cauti cuvintele. Le ai in tine.
Nu m-am indeparat si el nu a plecat.
Sunetul fiecarui pas aducea si mai aproape culorile muzicale din vitralii...
Inca o seara calda din lumea cuvintelor ce nu au definitii.....