Grobian...

Imi impanzise universul, lumea mea haotica si plina de umbre ciudate si insetate.
Atingeam usor cerul cu sfarcurile razvratite si degetele-mi rataceau pervers pe caldaramul soldului ei dezinvolt.
Ambiguitatea asternutului lasa sa se vada gamba frumos arcuita si privirea ce ii ratacea undeva in abisul concav.
Curul este esenta ei de femeie.
Bogat si razvratit, cu sonoritate de tam tam ratacit in vai convexe unde apa curge invers. Nici nu imi venea sa cred ca imaginea asta se poate construi intr-un fel. Unii ar spune ca nu se poate spune ceva despre un cur. Un cur e un cur si atat.
Evident ca ma revolt. Curul ei e o poezie derutanta si lipsita de orice feminitate. Asta pentru ca e curul ei.
Platosa ce si-a inscriptionat-o pe piept nu ma uimeste dar imi da o stare de somn defunct. E ca si cum as muri in fiecare secunda si as renaste in secunda care a trecut. Precum curul!!
Incerc din rasputeri sa trec de privirea aceea boanta si sa patrund pe undeva in mijlocul simturilor ce o incearca. Ma simt precum naufragiatul in mijlocul marii, inconjurata de rechini si fluturi dezaxati.
Caut o frantura de ingaduinta si ma asez comod pe umarul ei. Ea crede ca am transformat-o intr-o consola pe care urmeaza sa imi vars naduful adunat in timp. O las sa creada asta si privesc uimita cum degetele ei deseneaza in aer povesti de seara scoase din carti de tarot.
Incep sa ma intreb ce dracu m-a adus aici si de ce persist in a scobi dupa feminitatea ce ii scapase in toate cuvintele insirate.
E o bruta ce vrea un suflet de heruvin. Si paradoxul asta ma face sa zambesc.
Imi simte zambetul aproape de sanul ce depaseste limita superioara a generozitatii carnale.
Nu pare sa fie incantata de gandurile mele. Isi da seama ca ii scapa ceva iar eu o las sa se amageasca.
Si gandesc!!!
De ce fac asta?
Pentru ca nu pot sa simt. In clipa in care curul ei mi-a aparut in calea privirii s-a dus dracu orice imagine creata de ea din cuvinte.
Nici macar autocontrolul meu nu ma mai ajuta sa dau drumul apei din mine. Ma intreb daca exista posibilitatea sa descopar acum ca apa are si a patra forma de agregare. Cred ca da. Se numeste cur!!!
Inchid ochii si ii spun ca ii dau sufletul meu.
O tacere imensa si grea umple camera.
Iluzia a depasit cu mult hotarul perceptiei. Isi cauta in faldurile slinoase ale gatului trecerea spre o alta treapta. Face negot. Curul ei si sufletul meu....
Dormi Demon?
Nu Blondie...

Cursiv...

Destinatia?
Nu stiu...
Visul ma invaluie usor. Succesiunea imaginilor creste in intensitate si totul se deruleaza dincolo de un firesc pe care nu mi-l puteam imagina.
Cuprind asternutul in pumni si strivesc matasea fina a venelor prin care sangele se incapataneaza sa urce spre inima. Circuitul mi se pare usor desuet si ma las dusa de valul rosu spre ceva ce doar banuiesc ca e acolo. O dorinta ascutita imi scruteaza varful degetelor de la picioare, cu varful unei sageti otravite. O descompun in mintea incetosata si o asez zambind pe noptiera din lemn de nuc. Pare atat de inofensiva...
Mirosul otravitor se imprastie in vis si ferestrele unor scari mi se deschid in fata celui mai sever ochi al meu.
Pielea imi prinde miros de lemn putred si imi dau seama ca asta este de fapt cheia ce nu mai are nevoie de lacatul ruginit.
Imi caut clona in atrii si pun degetul pe valvele ce lasa sangele sa curga. Le simt vibratia si ma umplu de necunoscut pana la sufocare.
Nu simt durerea. Frustrarea se incapataneaza sa-mi palpeze pe jugulara turgescenta. Simt o nevoie imperioasa sa lovesc, sa darm si sa tip.
Valvele imi scapa dintre degete printr-un simplu gest. Acum le privesc contorsionata in linistea sangelui si zambetul devine sarcastic. Mutilez supradoza de otrava ce ma inconjoara cu puncte albe si stralucitoare. Jocul culorilor din fata mea devine incandescent si atat de aproape incat ii simt caldura. Vreau sa ating si vreau sa zdrobesc fara incetare fiecare punct ce il compune.
Vreau sa fie al meu jocul. Sa asimilez culorile si sa le asez in haosul lor, al venelor...
Lacrimile de limfa isi cheama ganglionii sfiosi. Ma dor si ma ard. Imi marcheaza pielea si gandurile. Rescriu visul in ritmul lor galbui si apoi se aseaza cuminti in jurul gatului tumefiat.
Esarfele de matase naturala rup cerul in zagazuri arbitrare si zburda cautand abisul care sa le inghita neconditionat.
Teama?
NU!!
Un frig cumplit si amar ce absoarbe sageata de pe noptiera. Ii pune mantii, nestiute de neguri, ce sclipesc in curcubee de culori desavarsite.
Escrescente de pasiune se nasc asemeni furunculelor antracoide cu capede de demoni.
Bisturiul se hraneste intr-o mana necunoscuta. Ascutit. Titanic. Arc clasic peste o lume de celule vegetale invadate de apa.
Ma ghemuiesc in mine ca intr-o patura universala si inchid ochii visului.
Nu pot sa dorm si nu are nicio legatura cu Luna Plina.
Zorii crapa intr-o dementa desavarsita si astept ca un miracol sa imi aline pleoapele. Ascund tacerile in bisturiul ce-l tine inca mana necunoscuta. E bine sa fie acolo.
Nu e nici departe si nici inutil sa privesc pe fereastra cum lumina sparge orice urma de intuneric.
E ciclic...
E dimineata...
Somn lin.....mititico.....

Tarfa din mine...

Am fost acolo...

Mult timp si inutil.

Am ramas la fel de mult si la fel de inutil.

Agatata in sufletul tau imatur si deloc negru.

Cand am inceput sa scriu randurile astea ma gandeam, zambind, ca in cautarile mele ciclicitatea s-a dovedit a fi singura constanta ce nu ma face sa ma pierd in hatisuri desuete. Oamenii nu se schimba niciodata. Doar conjuncturile sunt altele. Aceste conjuncturi le dau iluzia ca palpeaza pe undeva mici adevaruri incantatoare ce deniveleaza vag culorile din ei.

Plecand de la premisa mai sus enuntata am invatat sa nu am asteptari. Si asta face ca intensitatea a ceea ce traiesc sa aiba involuntar cote de pariuri atat de imposibile incat nici macar realitatea sa nu le suporte. Fascinatia ce ma invaluie este o perdea perfecta pentru dezvaluire. Nimic nu se compara cu diferenta majora dintre ceea ce se pune pe masa si ceea ce este de fapt acolo.

Colturi de mare verde-albastruie se indoaie peste plaje subliminal pietroase si artagoase.

E ca si cum as pasi pe un nisip fin si dupa cativa pasi talipile mele sunt strapunse de colturi de piatra nervoasa ce ma fac sa las in urma mea dare de sange proaspat si nevinovat. O balaceala in necunoscut este preferabila decat sa ai senzatia ca esti o ancora ruginita intr-un port unde speranta e atat de mare incat de apuca pur si simplu greata.

O zeitati!!! Dar nu este revolta. Nu este nici macar o atitudine ingaduitoare. Este pur si simplu un noroi. Pe care in nebunia mea il plac. Nu ma intrebati de ce pentru ca nu stiu sa va raspund. Dar e preferabil oricand acest noroi decat falsa imagine rubensiana a unor cuvinte fara continut ce par sa defineasca absolutul.

E negura si nu e.

E lumina si nu e.

Dar pute!Si asta este esenta ce poate sa-ti dea imboldul sa cauti mereu. Esenta asta ma face mereu sa ma misc, sa ies din perioadele in care atarnarea devine aproape inconstienta si acceptata. Pur si simplu caut putoarea asta nenorocita care sa ma faca sa pot sa ma scald iarasi in valuri de alte culori. Ii caut cu dezinvoltura consistenta vascoasa si scuip constient spre a o provoca.

Si atunci simt!!!

Nu se compara nimic cu sfichiuitul biciului pe piele. Indiferent cat de mincinoasa este lovitura, durerea este reala. Carnea rosie e dovada ca niciodata, niciun cuvant, nu poate egala dorinta de a simti intr-un fel liber locul unde vrei sa vezi ancore.

Poti sa faci un legamant?

Da pot.

Pot sa spun ca nu o sa-mi mai doresc sa raman atarnata in cuvinte fara continut.

Pot sa spun ca singura goliciune va fi a mea.

Pot sa spun ca dincolo de mine nu voi fi niciodata numai eu.

Pot sa spun ca o sa sug cu nemernicie din jugulara care mi se ofera numai de dragul de a simti urmele pasilor ce vor fi fost.

Nu pot sa spun ca nu o sa mai...

Nu vreau sa nu pot sa mai...

In fond si la urma urmei ciresele de iunie sunt perfecte in dulceata lor iar oamenilor nu le raman decat alegerile lor...

Blondie?

Da eu..

Da tu..

Si atat...

Jurnale murdare...

In sfarsit azi ma simt odihnita. Imensa cantitate de serotonina s-a estompat si asta m-a facut sa simt oboseala abia cand am ajuns la Brasov.
Niciodata cand traiesc atat de intens, tristetea nu isi face aparitia. Niciodata nu se realizeaza acel vid prin golire.
Si stii care este satisfactia maxima?
Cand cu mult inaintea unor evenimente simt cu certitudine urmarea lor fireasca prin simplul fapt ca simt oamenii.
Uneori e sanatos si satisfacator sa spun: Ti-am spus eu ca asa o sa fie!!!
Vezi tu My love, oricat de mare e iubirea mea niciodata asta nu m-a impiedecat sa vad, sa ascult taceri si sa zambesc senin cand confirmarile au venit fara sa le cer.
Nu o sa-ti spun aici si acum ce au insemnat aceste cateva zile petrecute in Bucuresti. Si nu pentru ca nu vreau sau pentru ca mi-ar fi jena de ceva din ce am facut. Dar nu meriti!!!!
Omul , pe care-l iubesc, imi spunea nu cu mult timp in urma, ca e cel mai liber spirit, ca nu poate sa fie incatusat niciodata, ca face ce vrea si cand vrea, ca bla bla bla bla. Multe imi spunea omul acela. Chiar le-am crezut. Apoi cruciada mea a devenit un gest simplu de a demonstra ca nu e asa. Si astfel am daramat toate zidurile si toate mastile. Si de fiecare data s-a incheiat cu: Ti-am spus eu!!! Ceea ce pentru mine a fost fascinant.
Azi?
Dupa ce am experimentat o treapta foarte inalta in trairi nu pot decat sa spun ca nu tu m-ai ridicat acolo sus. Ci eu am fost cea care ti-am aratat si o alta parte a perceptiei simturilor. Fara sa joc teatru, fara sa am masti si fara sa mint. Tu, in tot acest timp, te-ai amagit ca poti sa si faci ceea ce spuneai, ca poti sa fii ceea ce spui ca esti. Nu am rabdare sa insir acum toate momentele cand prin demonstratii haotice puteam sa pun acel irevocabil QED.
Nu are sens.
Candva imi spuneai ca oamenii se adapa din noi. Iti convenea asta. Pentru ca se adapau din mine prin tine. Pentru ca eram sursa inepuizabila din care iti luai hrana ca sa poti sa dai exceptionalul inapoi intr-o forma aproape perfecta. Dar ai uitat minunatele surse care te faceau sa fii tu, asa cum pretindeai din cuvinte. Mai am si acum scrierile acelea si zambesc cand le recitesc. Ceea ce urmeaza sa scriu cu siguranta o sa te enerveze. Pentru ca niciodata nu ai acceptat cu seninatate sa ti se spuna in fata adevarul. Intotdeauna te-a marcat si te-a durut asta. Dar in mine nu ai sa gasesti niciodata fiinta care se dezminte.
Strangi acum in brate esenta feminitatii din mine, mangai acum cuvintele ce au facut ca sa ai, hranesti acum cea mai superba fantezie a mea si mai ales curajul meu de a darui neconditionat. Stii ce nu ai?
Nu ai si nu ai avut niciodata libertatea mea! Doar te-ai amagit si te-ai mintit!
Si in momentul de fata nu mai ai nici macar farama aceea de libertate de a spune printr-un gest banal: NU! NU VREAU!!!
Sunt dezamagita total si nu pentru ca am avut asteptari de la tine ci pentru simplul fapt ca acum am comfirmarea ca pana si pe tine te minti. Daca pana acum am vrut sa cred tot ce ai spus despre tine, acum totul s-a volatilizat. Si in felul asta m-ai pierdut. Forever!!!!
Nu pot decat sa iti urez sa reusesti sa iti raspunzi la intrebarea atat de simpla despre tine: Cine sunt eu, Sorana? Intrebare pe care mi-ai pus-o de nenumarate ori si la care nu ti-am raspuns niciodata. Pentru ca nu am vrut sa te construiesc!!!
Sunt mult prea sus pentru puterile tale my love!!! Si asta ma face cu adevarat fericita!
Frumos si solitar, my love!!!
M-ai avut toata,

Sorana...

Have 2Run.....

Am obosit de prea plinul din mine...
Ma gandeam la un moment dat ca ar fi interesant sa palpez scoarta de pe sufletul ei. Nu intelegeam ceva si asta ma facea sa traiesc furtuni estompate in mintea ravasita de surplusul de cuvinte.
Apoi am renuntat si am lasat totul sa curga. Si a curs. Intr-un mod in care conjuncturile nu au mai avut importanta. Cenusa trairilor mele a prins viata conturand parca un relief imposibil de realizat.
Nu pot sa fiu impinsa atat de sus si apoi sa renunt. Nu e de mine. Sirul treptelor ma atrage ca un magnet fierul ruginit si lasat in paragina timpului.
O ispita profunda ce imi incearca libertatea la toate ferestrele. E ca si cum totul s-a transformat intr-un atentat la libertatea asta.
Incerc sa deslusesc de unde a fost pornita panza asta interminabila si o vreau strivita sub ochii mei curiosi.
Nu simt nevoia sa ma ratacesc in lacune de un albastru intens si apoi sa strabat jungla ce le inconjoara. Nici macar nu vreau sa am tupeul de a le umple. Goliciunea lor este dovada perfecta ca inca mai vreau acel ceva abstract si intens. Imi dau seama ca piesele acestui puzzle sunt incomplete si mai vreau sa cred ca gheata din mine ma asigura de o victorie ce o simt pe buze.
Nu aleg timpul si nici nu dau ortul. E ca un fel de voyeur-ism asumat si intens care ma arunca intr-o limita abia conturata.
E o alegere in asteptare sau o asteptare in alegere?
Curioasa aceasta perspectiva a oglinzii din tavan ce contorsioneaza silueta intensitatii si o pune pe locul doi....sau locul noua?
Intre timp savurez....
Struguri, branzeturi fine si vin alb...
Atingerea suava a rochiei de matase pe trupul gol...
Echilibrul perfect pe tocul sandalelor fine in timp ce coapsele-si soptesc timid ca vor sa aleaga drumuri diferite...
Spuma frapata a unei conversatii suculente...
Privelistea sumara a barbatului pradator ce isi doreste sa-mi trosneasca oasele de peretele camerei...
Acceptarea si intensitatea fragmentelor de timp in care respiratia isi pierde rostul si umorile isi fac de cap haotice...
Desavarsita odihna a unei bai lungi si inspumate ce imi pune oasele ratacite la loc...
Coapsele ce isi gasesc continutul si acum refuza sa se departeze....
Somnul odihnitor ce imi alina pentru putin sobrietatea sperantei....ca va fi....asa cum imi doresc....

Imuabil...

In felul tau de insecta ratacita pe blocuri, ma aduci in tine. Si esti constient ca pot sa fiu acolo.
Imi place sa calatoresc in tine. E vascos si uneori atat de albastru ca doare. De cele mai multe ori peretii sunt netezi si ai si animalute ciudate pe acolo.
- Mai pot eu sa am un coltisor curat, Demon?
- Desigur. Si nu doar un coltisor. Fii o foaie alba pentru cel ce scrie povestea. Fii un perete alb pentru cel ce deseneaza in grafitti povestea...
Vreau prajitura aia perfecta din branza de vaci si fructe de padure...
Si mai vreau mlastinile alea ingrozitoare, nu pentru ca sa-mi confirm mie ca pot ci pentru ca mlastinile m-au aruncat mereu mai sus.
Vreau sa stiu ca mucegaiul e din milioane de punctulete si din bilioane de arome. Si mai vreau sa stiu ca ma satura intr-un fel dar nu ma va ostoi.
Am simtit in mine acel ceva pe care il doream, il vedeam cum se contureaza, cum se dezvolta doar din niste amprente pe care le intuiam. Un spectacol de culori in care ma simteam privitorul perfect.
Calatorisem pe coapsele umede ale scoicilor si in betia culorilor de amurg.
Imprastiasem in jurul meu nisipul fin al dorurilor stranse in palmele insetate de raspunsuri.
Am calatorit in ape albastre si verzi lasand in urma mea fiorul trupurilor ce isi cauta extazul si am inteles usoara tanguire a unor valuri izbite de pietre albe.
Si iarasi vreau...
Sa te vad respirand libera, razand si aruncand scantei incendiare pe suflete negre si nemangaiate.
Sa te vad topind munti de gheata doar printr-un gest copilaresc si razvratit.
Sa te aud ca vrei sa fii si nu vrei sa te supui.
Sa canti si sa alergi cu parul in vant strigandu-ti binele din tine si zdrobind sub talipile tinere inelegabila singuratate.
Am trecut prin toate starile de agregare....

Statueta de Tanagra...

Intr-o ceasca de cafea protapita pe masa plina de scrum am gasit lingurita de mucegai fara de savoare. Mi se parea un albastru inutil si diluat in picaturile ce se voiau de fapt a fi un grotesc invidios.
Ielele au uitat sa-si puna in cap fustele brodate si transparente. Gestul asta m-a facut sa privesc la peretii uniformi si atat de placid zugraviti in alb. Am ales una din ele. Nu stiu motivul pentru care am ales-o pe ea. Cred ca a fost asa o perturbare a unui gand jilav ce ratacea in triunghiul pe care de multe ori l-am visat echilateral.
Ranjetul submisiv nici macar nu mi-a dat de gandit. Prea era cufundata in mlastina gretos de miscatoare a pacatului trait dar nespus.
Nici macar nu mi-a dat de gandit ca as putea percepe veninul dorintei ei ascunse. Si-a sprijinit sanul plin si dornic de lapte pe mana intrebarilor retorice. Nu voia raspunsuri care sa o supere, nu accepta raspunsuri care ar fi putut sa-i descalifice statutul de fiinta mistica. Pur si simplu astepta cuvinte care sa o ridice de acolo si sa-i confirme ca exista doar pentru a exista.
Un dezgust plin de zat de nechezol a batut la usa curiozitatii mele. Ma gandeam ca daca fac pasul acela mic spre a pune in cuvinte neintelegerea ei o sa cladesc undeva in ea o scara imperceptibila dar vie.
Inutilitatea acestei miscari mi s-a aratat sub forma mucegaiului. Am zambit sarcastic la pata de culoare de pe fusta ei transperenta si am refuzat categoric sa ii arat.
Unii ar spune ca a fost o rautate, altii ar fi zambit nostalgic la intruchiparea nevoalata a pacatului din dorinta, iar altii ar fi perceput totul ca pe o scoarta plina de furnici infometate.
Mararul din ciorba, praful de pe rafuturile bibliotecii, nicotina infipta adanc in perdele, sirul inefabil al banalitatii sufocante....
O ielelor ce imagine apocaliptica!!!!
As fi implorat un chip had sa ma tina departe de scarba ce ma invaluia usor. Mi-am dat seama insa ca netraind micimea acestui sentiment de repulsie mi-e imposibil sa percep magnitudinea cu care vulcanul din mine fierbe.
Am lasat-o sprijinita cu sanul pe intrebari si am privit-o condescendent cum isi indreapta credinta spre ciorba ce clocotea pe aragazul impecabil. Matematica gustului ii era in acele momente total necunoscuta. Singura ecuatie, a carei rezolvare o intuia, avea X-ul inscriptionat pe mararul ud ce i se lipea de degete cu incapatanarea unui copil tamp ce ranjeste in fantana si nu stie de ce raspunsurile sunt egale cu tipetele lui.
Nu cred pentru ca trebuie sa cred.
Ironia din zambetul meu i-a dat de inteles ca revarsarea cuvintelor peste zagazul pus cu intentie s-ar putea sa transforme buruiana aromata intr-o planta otravitoare ce o sa-i macine incipient credinta ca locul unde nu sunt intrebari e cel mai sigur.
Am uitat intentionat sa ii spun ca platforma singurantei este doar punctul initiatic in acceptarea nestiintei. Pentru ea e mai sanatos sa nu afle si pentru mine este de un milion de ori mai incitant sa stiu ca drumurile deja parcurse nu mai au savoarea junglei plina de viermi ce nu stiu decat ca le este foame.
Viermilor nu le place mararul dar mereu sunt insetati pentru ca nu au fost haraziti sa bea decat din cadavre nimicite de banalitate.
O daaa!!!
Va rog respectuos sa imi scuzati blazoanele intiparite pe balcoanele voastre. E marca inconfundabila a unei respiratii aromate intr-o lume a umilintei putrede....
Sah si mat iarasi! Dar pana cand?

Cuvinte fara de cuvant...

O stare de gratie si o incercare timida de a potenta un echilibru pe care in fapt nu il doresc....
Asta simt azi. O zi ploioasa care contrazice toate previziunile despre cum ar arata vara asta. O zi in care simt o nevoie inexplicabila de a ma reintoarce in cuvinte si la tacerile din ele.
A cauta. Caut. Cautare....
A tacea. Tac. Tacere...
Intre conjugare si declinare mi se pare potrivit sa asez orice formula substantivata si sa trec cu nonsalanta peste definitii ce se raporteaza la perceptii. Unii spun ca amanuntele importante dau importanta intregului.
In fapt totul este personalizat. Binele, raul, frumosul, uratul....
Tehnic notiunile atribuite in circumstante ciudate nu ne fac decat sa stam in loc si sa privim ramele desuete ale unor picturi ce dau esteticii uratului o nuanta total aparte si deloc lipsita de rebeliune.
Intranzitivitatea verbului "a tacea" mi-a dat mult de gandit in orele in care paseam linistita prin somnul ratiunii. Una din maximele ce a inconjurat de milioane de ori pamantul spune ca tacerea este de aur. Sublimul si nobilul metal vorbeste in aroganta lui tacuta si superioara. Nu o face nici prin gesturi si nici prin mimica. O face printr-o grea apasare a nevorbirii si nepasarii fata de ceea ce il inconjoara. O face elegant si printr-o mutenie revoltatoare care de fapt scoate strigate si prelungi tanguiri.
Si totusi este de aur...
Ma gandesc la saramnul Midas, mort de foame pentru ca marul din care dorea sa muste cu sete devenise tacut. Tacut din aur. Ma gandesc la disimularea perfecta a tacerilor ce ascund de fapt rautate si intransigenta. Ma gandesc ca de cele mai multe ori afisul lipit de avizier pare sa surada si sa te impinga intr-o laguna de bunatate. E o isipita dulce ce te atrage. E ceva ce nu suporta niciun fel de teorie a conspiratiei si nici macar nu injoseste zambetul.
Aurul este incoruptibil in tacerea lui. Si-a facut din ea arma perfecta si mereu indreptata spre un scop destul de banal.
Linia de mijloc a tolerantei nu este pentru multi drumul ales. Intre cuvinte ce exprima nimic si tacere, diferenta consta doar in forta pe care o pui in cuvintele goale si lipsite de atingerea inefabila a sufletului si simtului.
Si atunci cand peste incercarile tacerilor se lasa o imensa singuratate verbul "a cauta" imbraca forma tranzitiva a dorintei de a sti ce sa faci in ipostaza de izolare voita.
Si atunci cand esti inzestrat cu darul de a gasi o singura persoana in intreaga viata care sa-ti simta aurul din taceri si profunzimea cuvintelor poti sa spui ca nicio clipa singuratatea nu mai conteaza....
Come on baby light my fire si apoi tigara de dupa .....cinismul este apanajul celor ce mereu stiu ce vor...

Ianina...

Cunosti plajele acelea cu nisip alb si multa umbra?
Nu trebuia sa te intreb asta. Zambesc si amintirile ma invaluie intr-un fior placut si lasciv.
La Capri...
Kiros se numeste. E un grec trecut de prima tinerete, jovial si pervers. A construit acolo mici casute din lemn cu strictul necesar. Intime si pierdute in umbra maslinilor si leandrilor.
Kiros este un barbat frumos, trecut de 50 de ani. Are mainile batucite de soare si sare, o privire conturata in ochii aproape negri este indulcita de ciocul alb atent ingrijit. Harul lui Kiros se concretizeaza in mancarurile pe care le gateste. Nu e nimic specific in ele. Totul este rodul imaginatiei si dispozitei lui fata de cei ce-i calca insula.
Lui Kiros ii plac femeile inalte, blonde, cu ochi albastri, femeile cu sani voluptosi si buze carnoase care sa le contureze privirile scaldate in dorinte greu de pus in cuvinte.
Intimitatea insulei iti da senzatia ca te afli intr-un colt de lume ce nu poate sa fie privit de nicaieri si totusi expus intr-un fel decadent si plin de dorinte. Se spune ca undeva, pe o stanca ce domina plaja linistita, Kiros are un loc in care mediteaza. Stiu ca el minte. Meditatia lui de grec trecut prin valtoarea pasiunilor nu este de fapt decat o lunga poveste a unui privitor rafinat. Din umbrarul lui de pe stanca priveste femeile ce se scalda in apa marii. Desi goale in fata lui, niciodata nu a putut sa "vada" totul.
Te-ai imprietenit cu el. Asta imi dadea o adevarata senzatie de placere pe care incercam sa o reprim pentru a deschide ochii spre perspectivele unor zile pline de surprize. Savurezi din plin povestirile haioase si uneori dramatice spuse intr-o engleza destul de stalcita. Kiros iti prepara mereu bauturi ciudate pe care le bei cu o curiozitate nedisimulata.
In dimineata aceea, usor adormit si plin de lene, te-ai indreptat spre barul din stuf ascuzand in tine o pofta de ceva aparte. Privesti imensitatea aceea albastra de apa si nu incerci sa cauti ce iti doresti. Ai senzatia ca daca lasi totul la voia intamplarii apa ce iti invaluie gleznele o sa fie cea care iti va implini dorinta.
Zambesti! Kiros te priveste si in coltul ochilor i se contureaza ridurile de expresie intr-un mod ce iti spune ca de fapt el stie ce cauti.
Te-ai asezat comod pe unul din scaunele inalte ale barului. Cu siguranta o cafea s-ar potrivi perfect. Fara sa spuna nimic, Kiros te serveste. Langa ceasca de cafea aseaza un pahar lung cu o licoare vernil ce invaluie cuburile de gheata. O privesti mirat. Grecul iti zambeste pe sub mustata si te imbie sa gusti. Iti explodeaza in gura o puternica aroma de menta amestecata cu o tenta de gin. Undeva in mintea ta e gheata. Te infiori si inchizi ochii. Tot trupul ti se scalda in ceva rece dar atat de fierbinte incat strangi pumnii pentru a retine in tine senzatia ce te invaluie. Il privesti pe Kiros. Zambesti. Nu sti inca ce vrei si nu sti ce vrea. Nu incerci sa afli. Te lasi usor pe spatarul scaunului si privesti marea. E o liniste sfidatoare si neintrebatoare. Vocea lui Kiros taie linistea intr-un mod care te face sa tresari....
- Ianina!!!!
Nedumerit, deoarece nu ai auzit numele asta pana acum pe mica insula, intorci privirea spre plaja inundata de soare.
E inalta. Picioarele lungi si armonioase. La glezna poarta o bratara din corali. Trupul ii e zvelt si uniform bronzat. Fata ovala capata stralucire datorita ochilor mari si verzi. Parul aramiu si lung, usor carliontat, ii cade greu pe spate. Ingheietura mainii drepte e infasurata intr-o bratara de piele pictata. Invaluita intr-un sarong de in, de culoare verde pal, legat deasupra sanilor, da senzatia ca e purtata de o adiere de vant. E aproape ireala, cu sanii fermi ce se misca liberi sub materialul fin. Buzele sunt conturate intr-un suras limpede ce dezveleste o dantura alba, frumoasa. Pe obrazul drept citesti umbra unei gropite ce apare si dispare in ritmul surasului.
Se apropie de tine Ianina si te invaluie intr-o vraja palpabila ce face ca gustul bauturii se se schimbe pe buzele tale uluite de frumusetea ei. Iti spune ceva in greceste. Nu intelegi dar glasul acela cristalin si jucaus te face sa tresari din nou. Kiros o cearta amuzat si tu nu intelegi de ce. Ianina zambeste si iti spune in engleza:
- Buna dimineata Armand! Nu doresti sa faci o plimbare impreuna cu mine?
Iti cuprinde mana in mana ei si te trage inspre mare. Simti cum trupul ii arde si cum fiecare adiere a brizei o mangaie si ii intensifica trairile. Apa ii inconjoara gleznele subtiri si atinge coralii din bratara. Sunetul frumos te face sa iti atintesti privirea spre gleznele ei. Te intrebi cum de pielea unei femei poate sa aiba culoarea aceea.
Ianina canta!
Canta ceva ce categoric nu intelegi. Pieptul i se ridica in ritmul melodiei si sanii frumosi isi cauta scaparea pe undeva. Mana ta strange mana ei. Miroase a mare si a scoici, a nisip si a soare.
Briza desface sarongul si privirea ta se opreste pe linia coapselor frumoase, cu pielea neteda, abdomenul plat si buricul ce ascunde in el o mica bijuterie rosie. Vantul ti-e potrivnic. Ii inveleste Ianinei trupul la loc.
Usor frustrat o tragi usor spre tine. Parul lung ii invaluie fata. Il adulmeci, il mirosi si il absorbi cu tot trupul. Nu poti sa definesti a ce miroase, dar simturile iti sunt starnite.
Ianina iti zambeste si citesti pe fata ei perfecta, neconditionarea. Citesti ardoarea si totala daruire si dorul acela imens de libertate. Intr-un gest aproape nepotrivit cu faptura ei delicata, Ianina arunca sarongul de pe ea si se refugiaza in apa marii.
Te uiti dupa ea, nu indraznesti sa mergi mai departe. Te gandesti ca m-ai lasat dormind....
Ianina e deja departe in valuri. O zeitate intrupata intr-o femeie pe care o privesti cu o dorinta nedisimulata.
Te arunci...
Kiros imi zambeste si imi toarna in pahar vinul rece. Umbrarul e acum cupola lumii. Imi ia mana in mana lui si citesc acolo in gestul acela toata tandretea pamantului si a marii.
Grecul batran si privitor...
Ianina! Cadoul facut pentru cei ce impreuna definesc fericirea totala si separat unul de altul reprezinta doar clipe de fericire intensa pentru altii...
Eu...aceiasi...
Tu si Eu...
O insula unde ai senzatia ca de nicaieri nu se vede...
E doar o senzatie....