Cutremur...

In ultimele zile am tracut prin diferite stari care, trebuie sa recunosc, m-au uimit si pe mine. Este ca si cum m-as fi invartit printr-un oras cosmopolit incercand sa gasesc iesirea, eu fiind muta. Datul din maini este un limbaj insuficient.
Incercand sa scriu, mi-am revizuit simbolurile. Nu am facut-o cu intentia de a renunta la vreunul din ele. Din contra. Le-am asezat in alta ordine.
Garbovita de dezamagirile din mine am urcat scarile la marioneta. Este starea perfecta ca sa o privesc in ochi. Sa-i citesc reprosurile impregnate in lemnul plin de carii si in atitudinea ei hidoasa.
Am ajuns in camaruta.
Atarnata inca in cuiul ruginit, marioneta isi privea mainile.Umbra ei pe perete parea o echimoza spre vindecare. M-a privit surprinsa si apoi a inceput sa rada. Stiam ca asa se va intampla. Nu am avut nici o indoiala ca o sa-mi primesc in fata sarcasmul reprosului si concluzia care mereu ma scoate din sarite: Ti-am spus eu?
M-am asezat pe scaunelul de lemn.
Am privit-o, linistita. Aveam sentimentul ca nici o reminiscenta din atitudinea ei veche nu se oglindea in umbra ei dubioasa.
Atunci am inceput sa ma intreb de ce am ales-o ca simbol. Nici macar nu reprezinta o contravaloare. Valoarea valorii ei este uratul. Este partea aceea a simbolului pe care intotdeauna o sa o privesc mirata si trista in acelasi timp. Este opusul optimismului meu. Este tipatul acela crancen izvorat din neputinta de a intelege ceva ce, initial, pare atat de simplu.
Mi-a citit gandurile si a inceput sa ingane o melodie pe care nu am recunoscut-o dar care parea foarte trista.
Privirea ei albastra nu avea nici un gram de primavara. Asta m-a revoltat. Am strivit tigara in scrumiera veche, i-am intors spatele si am coborat lasand-o in nimicnicia ei hidoasa.
Pe mine cuvintele nu ma chinuie. Uneori ma dor, dar intotdeauna caut sa le gasesc linia blanda. Pentru ca orice cuvant, oricat de urat pare, are intotdeauna o linie blanda.
Si asta ma face sa zambesc mereu.....

Jocul mintii...

Am dormit. Un somn lin si odihnitor, un somn fara vise. Mi-am odihnit trupul.
De cateva zile incerc sa pun in pagina ceva. De data asta imi doream sa pun orice. Ceva acolo ca sa fie scris. Apoi am realizat ca nu pot sa fac asta. Am realizat ca atata timp cat nu spun ce simt scriu degeaba, cel putin in ceea ce ma priveste.
Nu am stat sa ma intreb de ce nu pot sa scriu, nu am analizat nimic. Am lasat sa se amestece in mine tot felul de trairi. Sa-si faca de cap, sa ma devoreze si sa ma arunce dincolo de o limita pe care nici macar nu mi-am impus-o. Credeti ca a iesit ceva?
Eu una nu pot sa-mi dau seama.
Daca cineva ar incerca sa amestece ceva dulce acrisor si plin de viata cu ceva amar si plin de consistenta fricii, nu stiu ce rezultat ar avea. Dar nici nu imi bat capul.
Frica de reactiile mele este atat de palpabila in jurul meu incat si pe mine ma sperie. Dar poate ca asa este mai bine. Poate frica asta ma face sa ma vad acolo in negurile mele.
Pe mine spectacolul violentei ma impietreste. Se produce in mine un declic si se blocheaza totul. Nu mai rationez si nu mai pot reactiona in nici un fel. Frica se aduna toata intr-un ghem, se localizeaza in stomac si incepe sa urle de acolo. Picioarele mi se inmoaie si clachez. Nu mai am nici macar instinctul de aparare, acela primar. Raman acolo pe loc, o stana de piatra fara reactie si atat.
Chiar daca inteleg motorul care genereaza violenta, chiar daca am puterea sa trec prin umilinta violarii fiintei mele, intelegand violenta, nu pot sa trec insa peste frica aceea rece ce pune stapanire peste mine incat ma ingheata in cateva secunde.
Culmea este ca singurul fir de ratiune ce ramane in mine in asemenea momente ma tine departe de instinctele primare. Simt atunci cum stiletul imi iese din creieri si cum ratiunea se insinueaza la locul ranii. In momentele acelea imi spun ca, desi as strange de gat este mai bine sa nu o fac. Si acesta este instinctul primar de conservare.
Cum sa-ti educi instinctul asta? Cum sa il transformi in ceva bun care sa te apere si pe tine si pe cei din jurul tau?
Greu de pus in cuvinte asa ceva, nu credeti?
Dezgolirea in fata oamenilor te face vulnerabil si puternic in acelasi timp. Umilinta unui sentiment este mai puternica decat sentimentul in sine si ea este cea care te face sa ingenunchiezi neconditionat. Este si aici egoism. Dar inainte de toate este increderea aia oarba si este sentimentul de a da neconditionat.
Si iarasi m-am aruncat de pe stanci cu capul in jos avand ca element de siguranta doar haosul din mine. Si oricate lacrimi as varsa, faptul ca am facut-o de buna voie nu ma lasa sa judec si nu ma impiedeca sa iert....
Nu este suficient numai sa daruiesti, trebuie sa sti si cum o faci.....liber...si zambind....

Taceri in parcuri...

Un soare bland imi mangaie infrigurarea tacerilor din altii. Constat ca nu este senzatia aceea de venin pe care de multe ori o simti si care te inunda de furii mai mult sau mai putin nejustificate. E doar o liniste de culoare albastra ce ma face sa zambesc.
Pasind printre mii de lalele sfioase ce absorb soarele diminetii pentru a-si usca petalele incrancenate de racoarea noptii, gandul imi zburda spre taceri.
Imi plac tacerile verzi. Ele nu ranesc si nu lovesc. Sunt linistite si clare si au asa o demnitate plina de intelesuri frumoase ce imi dau o stare de cald in mine.
Apoi ma reintorc usor, privind peste umar la pasii marunti ai unui batran garbovit, pe a carui fata se citeste o dorinta de cuvinte aproape palpabila in aerul cald. Zambesc si ma gandesc ca toiagul lui tace in culoarea verde.
Plec mai departe si privirea imi cade pe chpiul unei femei, probabil pensionara. Parul aranjat conservator, intr-un coc simplu are culoarea castanelor. Buzele subtiri sunt conturate cu un ruj corai, culoare ce parca vine din alt timp. Ochii de culoarea perulezelei sunt inconjurati de riduri fine ce le dau o expresie de goliciune. La gatul, acoperit de gulerul bluzei, atarna voiase niste margele ce par a fi facute din scoici. Mersul calm si apasat face ca tocul da la pantoful din piciorul stang sa fie inclinat spre interiorul pasului. Mi se pare un semn dinstinctiv al personalitatii ei si nu il privesc ca pe o deformare a membrelor. Tace. Doborata de ganduri pare ca s-a detasat total de tot ce o inconjoara. Simt tacerea ei ca pe o greutate si decid ca nu trebui sa ma mai uit pentru ca ma invaluie ca intr-un nor gri pe care nu il vreau in soarele cald de azi.
Plec mai departe taraind in urma mea tacerile mele incalzite de soare. Au si ele culoarea lor, dar astazi nu o pot defini.
Azi imi este doar primavara in mine, azi nu am cuvinte pe care sa le inrosesc, azi imi place cafeaua fara zahar si cozonacul cu nuca pe care poposeste o albina harnica. Azi imi plimb tacerile prin parcuri zgomotoase si pline de tacerile altora, azi zambesc si ma gandesc ca peruzeaua ar sta foare bine pe culoarea tacerilor mele.
Azi imi mananc in soare inghetata de ciocolata cu sirop de menta si joc sotron cu pietre ce sclipesc....nu e tacere.....e o stare de fapt.....

Cand in fantezie nu gasesti prieteni...

Daca nu i-as fi privit degetele alunecand pe lemnul de paltin al viitoarei viori as fi crezut ca este din alta lume. Vocea calda si accentul care s-a pastrat in anii ce au trecut peste el, fac ca povestea lui sa rezoneze in mine paralel cu alte acorduri.
Azi il vad pe batran si povestea unui om pe care il poti defini simplu dar atat de cuprinzator: Adevarat.
Documentarul s-a terminat. Mi-am asezat privirea pe hartia alba si simteam cum in mintea mea cuvintele lui incep sa rezoneze.
Tot acel ritual al creatiei care sa duca in final la perfectiunea operei mi se parea a fi un drum nu atat anevoios cat dureros.
Batranul lutier mi-a aratat frumosul.
Si atunci am inceput sa rezonez, prin corzile prorpiei mele viori mangaiate de alta mana.
Aveam mii de sunete si mii de mangaieri......
Mana imi spunea sa nu fiu lenesa si sa continui sa pun cuvintele in sunetele acelea. Pentru asta trebuia sa uit de uratenie. Sa o tin acolo in coltul binemeritat si intunecos si sa merg mai departe, sa zambesc.
Mana mea este acolo si imi da o definitie puternica a ceea ce inseamna slabiciune. Eu fac un efort sa o inteleg. Ea spune ca este fireasca, face parte din creatie. Dar numai la modul la care sa o vad, nu sa o si simt.
Trecand in alta gama de sunete, ce conturau o melodie lina, clara si foarte rascolitoare in acelasi timp mana mea a asezat in cuvintele mele victima. Nu va inchipuiti ca a facut asta la modul la care a pus-o pe primul loc. Nici vorba. Ca sa rezonez a trebuit sa aleg. Sa aleg sa rezonez sau sa aleg sa ma victimizez.
Banalul este fascinant prin insasi prezenta lui monotona. Banalul ma pune in situatia sa vad cat de sus sunt si ma invata ce concesii sa fac. Compatimirea este parte din propria mea creatie, dar este limitativa. Atunci cand prostia si ingalarea tulbura armonia viorii, nu trebuie sa arunci vioara ci doar sa schimbi mainile ce iti ofera melodia cu care rezonezi cu adevarat.
Nici vorba de slabiciune, ci de cum depasesti uratenia daca esti invingator.
Iar ca sa fii invingator mereu trebuie sa stii la care strat te aflii....este din mestesugul viorii....sa faca muzica mereu....

Lacrimi si Urari de Paste!

De foarte multa vreme nu am mai scris plangand. De multa vreme nu mi-am mai gustat lacrimile ca sa pot pune in cuvinte ce simt.
Este o senzatie foarte stranie pentru ca hartia absoarbe umezeala si textura ei se schimba, desi darele uneltei ce contureaza cuvinte nu sunt afectate.
De foarte multe ori m-am gandit ca nu este cuvincios sa ceri ceva cuiva caruia i-ai daruit neconditionat. Nu e frumos si nu e uman.
Dar este uman sa plangi cand nu ai vesti despre cineva drag. Atunci te revolti si tot ceea ce a insemnat neconditionat parca te apasa. Nu poti sa ignori ce simti, nu poti sa nu cantaresti, nu poti sa iti reprosezi ca ai avut incredere si ai crezut, nu poti sa-ti retragi darurile....poti doar sa plangi scaldat intr-o dezamagire grea, profunda, cu un gust amar.
Dupa ce valul lacrimilor trece si pe obraji sarea se usuca strangand pielea te simti mai usurat. Iti spui in gandul si sufletul tau ca oamenilor buni le este harazit sa le fie bine.
Atarni speranta asta intr-un cui ruginit din camara unde pe jos este tapat cu dezamagiri, stingi lumina, tragi usa dupa tine si pleci trist dorindu-ti ca acel cineva sa fie in viata. Este tot ce iti mai ramane.
Si chiar daca ti s-a intamplat a nu stiu cata oara, dupa un timp zambesti si iti spui ca atunci cand trebuia ai fost la locul potrivit ca acel cineva sa primeasca neconditionat....
- Eu nu am sa fac asa ceva niciodata! Nici macar sa nu-ti treaca prin cap as ceva!
- Asta ramane de vazut!
Si desi nu mi-as fi dorit, am avut din nou dreptate.
Un Paste Fericit va doresc si toate gandurile bune din lume sa va aline sufletul oriune va veti afla!
Cu drag, Sorana

Try O

Candva, cand pletele imi erau ravasite de un vant bizar, si cand aruncam in apa pietre ca sa urmaresc mirata plutirea lor inspre ceva ce nu avea definitie, nu ma luptam.
Era o atitudine simpla si de acceptare a ceea ce ma inconjoara, era un fel de zambet aiurit aruncat peste cupola unui univers pe care nici macar nu m-am straduit sa il construiesc. Nu oboseam si nu murea in mine nimic.Nici nu traiam.
Imi plangeam zambetele pe culmea inefabila a unor dune ce se revarsau intr-o lume unde nu se potriveau cu nimic.
Am crescut, am aplaudat, am alergat si am desenat pe corola universului meu lipsita fiind de o teorie clara asupra amestecului culorilor.
Am inganat marionete si am eliberat, fara sa ma gandesc la consecinte, toti fluturii dintr-un fluture.
Dar niciodata nu m-am gandit ca pot iubi liliecii.
Au o forma absurda. Aripile, fine si imbalsamate cu o nuanta de gri ce contrazice caldura culoriilor, imi dadeau senzatia ca ma improasca cu o textura vicioasa care o sa ma marcheze intr-un mod aproape de infierare. Au ochii mici si ghiare diforme. Stau in intuneric pentru ca iubesc prea mult lumina si le e teama sa o absoarba. Sunt o gloata haotica si vie pentru care victoria nu conteaza, sau cel putin nu in forma pe care ne-o imaginam de cele mai multe ori.
Intre timp totul s-a schimbat. Privesc liliecii prin haloul pesterii, ma hranesc cu foamea lor de cuvinte si constientizez ca s-a terminat cu sentimentul de infierare.
Nu am avut senzatia de improspatare in timpul trecerii de la scarba la....in fond....victorie. Era terminat! Pana la urma eu iubesc intunericul pentru ca imi da ocazia sa ador lumina.
De unde stiu ca lumina e banala?
De la fluturele meu liliacul sau de la haloul pesterii?

Intre...

Pusa in situatia sa aleg intre hidoasa mea marioneta, izolata intr-o mansarda abstracta, si fluturele meu delicat cu irizari de ambra, am decis ca este mai bine sa deschid ochii. Sa privesc ce?
Un gand fugar ce imprastie in mine determinismul de a pune pe hartie franturi din mine vazute in altii. Am preferat intotdeauna sa stau langa acel ce imi da energia si puterea de a ma vedea in toate cioburile de oglinda imprastiate pe un taram de nisip, decat sa simt sub talpile insetate betonul multora ce nu vad nici macar ideea de oglinda.
Mi-e linsite in mine cand sorb voluptate neconditionata, mi-e cald in lacrimile mele cand degetele obosite poposesc pe siguranta unei goliciuni voite. Este ca un fel de desen ce reprezinta o senzualitate a cautarii si a regasirii.
Pot sa intreb fluturele daca este multumire?
Da pot!
Numai ca raspunsul o sa ma doara, pentru ca o sa-mi zambeasca sarcastic si o sa-mi spuna ca stia ca imi doresc mai mult de atat. Ca am trecut de momentele gaunoase in care multumirea era pe primul loc.
Nu ma simt obosita. Simt doar ca in momentul cand scriu astea nu as avea puterea sa trec intr-o definitie ceea ce inseamna placere cu adevarat.
Pot sa insir aici o multime de cuvinte goale si fara sens. Dictionarele sunt generoase. Ele definesc voluptatea strict si cuprinzator. Dar daca ar incerca cineva sa o puna, in acest secol, in alte culori? Daca cineva ar indrazni sa o scrijeleasca pe o panza intr-o mansarda abstracta?
Nu o sa fie nici pe de parte implinire. O sa fie dureros si oarecum tragic. Pentru ca ochii nostrii nu pot privi TOTUL din cuvintele spuse de dictionar.
- Ti-am spus?
- Ce?
- Ca te iubesc?
- Nu
..............intre oglinzi si cioburi........intre nisip si vanitate........intre muzica si culoare.........
- Te iubesc!

Cuvinte din cuvinte...

Simteam in nari aroma de vanilie a fumului tigarii de foi. Ii priveam ochii negrii, adanci, uneori demonici, cum se misca vioi de la o persoana la alta. Degetele lungi si fine care tineau tigara se sprijineau pe cotiera fotoliului. Bratara din piele, inscriptionata, contura articulatia mainii dandu-i un aer de o eleganta usor dominatoare. Imi imaginam un sarut depus pe degetele acelea, intr-un gest de profund respect si mai ales un gust de tutun, vanilie si miere.
Il priveam si simteam cum izvoreste din el o salbaticie controlata care impunea respect. O atitudine misterioasa si directa in acelasi timp, care starneste invidie, un aer dominator doar prin puterea manipulatoare a gandurilor.
Acum se amuza. Simteam rasul din el si simteam mai ales nedumerirea celor din jur. Nu intelegeau, dar el continua sa le plastifieze atitudinea metaforizand exemple clare si fara echivoc. Nu se dadea in laturi de la nimic si continua sa se amuze. Un zambet prelung, usor ironic se desena prin ridicarea coltului gurii. Dintii albi dadeau impresia ca, atunci cand vorbeste, musca din prada rapusa in asa fel incat sa o ucida lent. Nu suporta ipocrizia si minciuna, nu suporta oamenii care spun multe si nu spun nimic, nu suporta violenta generata din neintelegere si loveste in ele fara crutare Dar o face calm, argumentat si punctat exact unde doare mai tare.
Am inceput sa zambesc si sa-mi alin acea foame de cuvinte din zambetul desenat pe fata ca o masca a firescului. Incercam sa gust sangele micimii imprastiat pe toti peretii.
Obosisem. Nu mai aveam energia sa privesc taratoarele in propriile lor scursuri.
El nu. Era acolo implacabil si direct oferindu-mi un spectacol plin de contraste in care estetica uratului avea forma umana.
Intr-un tarziu am plecat de acolo. O tacere stranie s-a asternut in pasii nostrii. Ma simteam epuizata si oarecum nedumerita. Imi doream sa cad intr-un somn in care sa simt doar aroma de vanilie. Vroiam sa raman si sa fug in acelasi timp. Am zambit si l-am privit dincolo de irisii negrii ai ochilor fara definitie...stia deja...
Cand am sa fug am sa fug pentru ca mi-e frica de mine langa tine....

Sotron aseptic...

Nu cred... in sufletele impietrite!
Nu cred... in mizantropie!
Nu cred... ca cineva nu poate sa se bucure de primavara!
Cred...in tristeti nocturne si pline de ceata!
Cred...in lacrimi limpezi si linistitoare!
Ma dor...urmele scrijelite pe ziduri inutile!
Vreau..sa urc pe turle necuvantatoare!
Astept..patru anotimpuri definite!
Daruiesc...zambete!
Ocrotesc...papadiile!
Primesc...palme cand nu vreau!
Fug...de castane gaunoase!
Vorbesc...despre taceri!
Caut...urmele mele din altii!
Iubesc...cand nu iubesc!

Este o provocare! Ii arunc manusa lui Ovidescu si nu numai...
Azi dansez pe muzica aceasta!!!!

Punctul arbitrar...

Multumesc pentru magia din fotografie lui Paul Muzu!

Azi nu am cuvinte sa pun in cuvinte. Pur si simplu simt nevoia sa scriu.
In noaptea ce a trecut fluturele meu s-a intors. Parea obosit. S-a asezat in coltul lui fara sa spuna nimic iar aripile pareau o gura cu colturile lasate in jos. O infinita tristete plutea intre antenele colorate ce-mi testau starea. Eram linistita si stiam in acelasi timp ca nu trebuie sa spun nimic. Sa nu intreb si sa nu scotocesc.
M-am asezat in fotoliu si am continuat sa citesc, aruncandu-i din cand in cand o privire. Important era sa stie ca sunt acolo, in rest nimic nu conta..
La un moment dat densitatea simbolurilor din carte m-a obosit si am renuntat sa mai citesc.
Vroiam sa cobor in lumea celor ce nu au a spune nimic. Simteam ca sunt pregatita pentru asta. Vroiam sa vad daca acolo sunt lumini si umbre si mai ales ce semnificatie au ele. Fluturele m-a privit amuzat si m-a impins acolo printr-un gest provocator.
Am pasit.
Simteam cum un frig gaunos ma inconjoara si pacle dense de ceata laptoasa ma lovesc in fata. Incercam sa ripostez cu imagini calde, in tonuri de verde si galben. Incercam sa ripostez spunand "ceva" care sa miste lumea asta cleioasa a celor ce spun nimic.
Incrancenarea s-a transformat in lacrimi prelungi ce sfarseau pe un pamant arid si gaunos in acelasi timp. Talpile imi ardeau si nu puteam sa poposesc mai mult de cateva secunde intr-un loc. Era un amestec ciudat de foarte frig si foarte fierbinte. Ochi goi si guri contorsionate izvorau de peste tot aruncand franturi de judecati si stereotipii mucegaite. Verdele si galbenul imaginilor mele se pierdeau in gurile hraparete si urat mirositoare.
In tot amalgamul asta am zarit o usa. Am fugit spre ea si cu ultima picatura de energie am reusit sa o deschid si sa fug de acolo.
Strivita de imaginea hidoasa am deschis ochii inlacrimati. Fluturele meu zambea. Acum ma simteam in siguranta. Cu urma groazei in ochi l-am privit si l-am implorat sa-mi spuna ceva. A continuat sa zambeasca cateva minute de parca avea nevoie de odihna asta.
- Ai invatat?
- Ce sa invat?
- "Orice prezenta este o absenta, orice cuvant, o tacere"....
- Si de ce trebuia sa doara asa de tare?
Unei minunate fiinte, plina de temperament si feminitate care imi varsa in vene fantezia.....

Oare...

Azi am absorbit soarele fara sa ma gandesc ca setea o sa revina. Este ciudat cum uneori iti doresti sa ploua in mijlocul unei lumini ce-ti ofera caldura si liniste. Dar nu te poti impotrivi unei dorinte doar printr-un gest banal. Nu poti sa inchizi ochii si sa stergi totul..
Fluturele meu nu s-a intors azi, desi fereastra a ramas deschisa. Nu am fost trista. Am privit indelung coltul unde se odihnea si apoi mi-am trecut degetele peste cartile vechi pe care le-am rasfoit impreuna.
Am pastrat acea traditie dintre noi si am deschis instinctual o carte. Am zambit. Tilul: Pulbere!
Mi-am adus aminte de cuvintele fluturelui meu...daca ai ales nu poti gresi in necunostinta de cauza, pentru ca asta ar insemna sa te calci pe tine in picioare...desi mi-am dorit ploaia, o alegere a fost soarele...
Sunt doar obosita, azi nu simt, nu percep, sau?
Sau pur si simplu nu vad cuvintele. Poate ca printre suflete de curve am suflet de proxenet...

Lui Lorendo, cu mult drag..

De ce credeti ca mi-am facut azi palmele caus?
O sa radeti, dar am simtit nevoia sa fac asta cand am vazut ca fluturele meu cauta ceva prin casa. Se izbea de biblioteca, de pereti, si cu o inversunare diabolica scotocea. Aveam senzatia ca lupta din el este oarecum primordiala si ca face asta numai pentru a demonstra ceva. Lui sau mie. Aveam o banuiala si nu am indraznit sa i-o arunc in fata. Am incuiat-o in colivia sufletului meu in speranta ca va muri acolo stiuta doar de mine. Dar m-am inselat.

Crezand ca il inteleg, am deschis fereastra. Si-a intors privirea catre mine, a zambit si apoi a zburat fericit in soarele molcom al serii. Nu am avut curajul sa il privesc dincolo de fereastra. Aveam senzatia ca daca fac asta o sa vad praful de bucurie pe care il imprastie in jurul lui. Iar pentru asa ceva trebuie sa fii pregatit.
Nu mai aveam siguranta ca o sa-l mai vad cuibarit in coltul lui si aruncandu-mi de acolo intrebari care imi scorneau prin colturile intunecate ale sufletului.
M-am asezat in fotoliu si am parasit sentimentul de inutilitate.
Multimea de oameni din jurul meu a inceput sa se estompeze in cautarile mele uneori absurde. Probabil pentru ca am vorbit prea mult si cu un ton mai ridicat. Probabil pentru ca am avut indrazneala sa compar dorinta de detinere cu umilinta unui sentiment frumos si neconditionat.
Oameni se revolta doar cand obiectul, spre care ei isi indreapta atentia si afectiunea, are curajul de a striga in gura mare ca nu face troc cu libertatea spirtului. Si de aici efectele negative se transforma intr-un tavalug distructiv, voit sau nu, constient sau nu, dar tavalug.
Nu este o virtute sa se nasca in tine sentimentul de ocrotire. Este o virtute sa stii cum sa il daruiesti, cum sa-l imparti si cum reusesti sa nu il tansformi in acel tavalug naucitor.
Nu este o virtute sa vrei, ci este o virtute sa stii ce vrei si cum vrei.
Nu este o virtute sa iubesti, ci este o virtute sa stii cum sa iubesti liber.
M-am linistit. Soarele s-a ascuns, pregatit fiind ca maine sa rasara iarasi. Sa daruiasca iarasi neconditionat si sa lupte cu norii. Fereastra a ramas deschisa. Vantul adie si umfla perdeaua albastra ca si cum i-ar darui ceva. Acolo undeva fluturele meu imprastie praf de bucurie si zambete. Arunca cu intrebari abstracte fericind pe cineva.
De ce?
Pentru ca eu i-am deschis fereastra.
De ce?
Pentru ca o sa stie ca undeva este un colt unde se poate odihni cand are nevoie.
De ce?
Pentru ca nu este un troc.
De ce?
Pentru ca avem acelasi spirit.

Greierul si furnica...

Imi inchipuiam ca dansand printre cuvinte, si de cele mai multe ori impreuna cu ele, haoticul din mine o sa prinda un anumit contur. Dar nu a fost sa fie. Cred ca sunt prea lenesa pentru asta, cu atat mai mult cu cat muzica difera aproape de fiecare data.
Cateodata este o muzica ascutita, violenta, in aparenta disarmonica. Efectul este uimitor pentru public. Ei cred ca este doar un capriciu, o vanitate vetusta ca apoi prin perceptia lor stramba sa il declare un gest lacom, lipsit de senzatie si menit sa aduca laurii mult doriti.
Si cat de mult gresesc!
De ce gresesc? Pentru ca nu gasesc acel amanunt care sa faca sa iasa armonia la suprafata. Si asta pentru ca fac atata galagie inutila incat nici mastile nu-i mai ajuta. Si atunci dansul se muta intr-un spectacol al fricii, al agresiunii si al micimii. In multimea asta pestrita sunt din ce in ce mai putini cei ce gasesc cheia armoniei. Si de aceea dansez foarte rar pe muzica asta, desi imi place. Apoi este muzica aceea prelunga, care iti patrunde in vene si pasii o urmeaza fara preget. Este o muzica in care si cuvintele isi gasesc linistea si scopul precis. Note, acorduri si apoi o revarsare spre pasii dificili a unui dans plin de curiozitate, incisiv si calm in acelasi timp. Un dans dintr-un spectacol al publicului, a trairilor lui, al curgerii lor spre cuvintele mele. Oare un singur cuvant poate defini asta?

Eu nu am sa-l caut pentru ca simt ca nu are sens...

Musuroiul termitelor...

Azi fluturele meu nu a avut forma. Nici macar nu mi-am pus intrebarea de ce s-a intamplat asta. Am stat minute in sir si l-am privit. Parea o fantana de intrebari fara raspunsuri care isi arunca apa spre mine.
Imagini dure s-au nascut in mintea mea si nu am avut nici cea mai mica intentie in a le opri evolutia. Era ca o desavarsire a multor ganduri sapate in pielea mea din alt timp.
Nu pot defini genialitatea pentru ca se afla undeva intre nebunie si o realitate cruda perceputa exacerbat. In contextul asta pot atunci sa definesc geniul? Nu! Nu pot! Pentru ca tot ce este exploziv si genial se naste dintr-o lume paralela cu realitatea, se naste din detasarea de ce ne inconjoara, se naste dintr-o sete nebuna de o "muza" care pana la urma se prabuseste in derizoriu.
Dar cred ca pot defini cautarile. Asta cred ca pot sa o fac din perspectiva realitatii si paralel cu imaginatia.
Le pot defini ca pe un drum al matasii, niciodata intreg si niciodata suficient pentru a desavarsi implinirea. Si asta pentru ca niciodata nu cred ca o sa te simti implinit daca ai atins o limita. Mereu vei vrea mai mult si mai intens.
Le pot defini ca pe o imagine apocaliptica a ce va sa fie si de care nu fug dar care ma sperie.
Le pot defini prin mine sau prin altii, ca o completare a unui intreg mereu dorit. Le pot invalui in sange sau in zambete, dar niciodata nu le pot distruge. Asta ar insemna sa nu mai fie si sa nu mai ai ce defini.
Intre ceea ce te inconjoara, rau si rapace, gol si rece, undeva exista sihastria sau aceptarea a ceea ce suntem. Si aici iarasi te lovesti de cautari, iarasi se varsa spre tine intrebari nascute dintr-un trunchi ce a crezut ca poate supravietui intr-o haita. Mereu lup si mereu singuratic. Mereu adaptabil si totusi mereu neacceptat de tine.
Nu iti ramane decat sa alegi. Ori sihastria cu al ei cortegiu de cautari, ori a te accepta asa cum esti. In sihastrie o sa fie mai cumplit. Pentru ca acolo ramai doar tu cu tine, cu parti din tine pe care nici macar nu stiai ca le ai. Dar poate ca asta sa-ti aduca desavarsirea. In a te accepta pe tine o sa fie poate la fel de greu pentru ca si asa, aflat in mijlocul unei crude realitati, partea care o arunci omenirii va fi o masca frumos colorata si care o sa zambeasca rapace pentru a atrage spre sine duplicitatea.
Nu am obosit, nu am ingenuncheat, nu am renuntat dar imi caut resurse pentru a recladi o alta muza. In mod sigur nu poate sa o inlocuiasca pe predecesoarea ei, dar cu siguranta o sa poata sa spuna si sa vrea. Aici nu mai este vorba de oglinzi ci este vorba de a cauta cautarile...

Fiecare isi scrie istoria in felul propriu, indiferent din ce generatie face parte. Si asta nu inseamna singuratate, este doar un fel mai subtil de a vorbi cu tine. Ca sa ajungi Sfant prima data trebuie sa cunosti iadul.

Dati-mi o masca si am sa va spun adevarul.....