Calatorii in simturi - Intre Vultur si Prada...

Intre vultur si prada este acea relatie care il face pe unul sa prospere si pe celalat sa supravietuiasca.
Este acea intelegere in care, privind-se in ochi, unul intelege ca este acolo ca sa continue povestea de succes a ambelor specii.
Nu pot exista unul fara altul!
Se masoara din priviri, se urasc inevitabil si totusi ei stiu ca formeaza un intreg.
Este un dans al mortii sau al vietii, din care scapa cine poate!
Unul e condamnat. Nu stie dar este!
Unul va pieri din aceasta inclestare. Unul va pieri de foame sau unul va pieri pentru ca celuilalt ii este foame.
Ati vazut legatura mai stransa?
Exista iubire mai mare?
Noi, oamenii, mereu intelegem gresit. Altfel declaram mereu ca mai bine mor eu decat iubirea mea!
Stim ca suntem mincinosi, stim ca nu avem puterea de a ne darui asemenea prazii.
Ce sa facem?
Am putea sa ne intelegem!
Daca ne intelegem atunci va rog pe toti sa renuntam la atributul de oameni si sa recunoastem ca suntem animale de prada!
Si mai ales ca suntem animale!
Nu este vina noastra!
Asa strigam toti!
Este vina noastra pentru ca influentam tot ce ne inconjoara!
Este vina noastra pentru ca tinem in viata puii care nu se pot descurca.
Este vina noastra pentru ca ne jucam cu soarta. Credem ca ni se cuvine sa alegem!
Va dati seama ca finalul e neplacut. Pierdem. Selectia naturala a aparut ca o necesitate.
Nu e o gluma!
Si peste betoanele noastre vor fi iarasi Codrii Vlasiei!

Intre vultur si prada exista ceva ce mereu simtim. Foamea si foamea!
A unuia de a se aventura din inaltul cerului spre ochii mijiti de spaima ai prazii, pentru a-si lua forta de a contempla lumea de acolo din aerul rarefiat al inaltimilor.
A celuilalt de mica ustensila intr-un sistem ce are o utilitate definita si fara aspiratii.
Amandoi sunt condamnati. Amandoi pier pe limba lor.
Vulturul pentru ca e Vultur si Prada pentru ca e Prada.
De ce condamnati?
Pentru ca noi ii condamnam. Pentru ca noi refuzam sa vedem indestructibilul acela sublim dintre ei.
Noi, cu satietatea dorintei de a influenta ceva ce nu intelegem. Noi care daramam zidurie singuratatii atat de unite dintre Vultur si Prada.
Noi care credem ca nu exista egal intre imensitatea cerului unde isi desfasoara Vulturul aripile, unde face el umbra si imensitatea pamantului unde Prada cauta perpetuarea.
Exista vreo diferenta intre noi si ei?
Tu Prometeu cu un ficat esti mereu dator!

Indolenta unei table de sah...

Indolenta sertarelor cu ochii vamuiti de promiscuitate m-a facut sa sterg azi praful de pe balustrada unor inceputuri.
Diversitatea experientelor mi-a intins pe palme parfumul de neuitat al mosc-ului indepartat, modelat de maini imbibate cu sangele mamiferului lipsit de coarne, cu caninii superiori indreptati spre o zare intuita numai de el. Prada parfumului si transcendentalitatea lui in substanta secreta ce infioara, afrodisiacul perfect ce aproape ca a dus la disparitia speciei.
Nu ma infioara gandul asta, chiar ma face sa zambesc vis-a-vis de dorinta de expansiune a omului.
Hmm! Sertarele!
Poarta spectrul unor abilitati speciale in care fiecare ochi isi are un grad de vigilenta ce te impinge sa inchizi cu cheia mercantilismul si sa scobesti cu bistiriul cinismul dadator de atatia fiori.
La momentul cand scriam aceste randuri imi priveam fluturele. Vioiciunea culorilor din aripi imprastia in camera o dorinta inerenta de zbor. Isi arunca din cand in cand ochii spre fereastra deschisa si privea cerul toamnei, fara ca sa razbata din gestul acesta o atitudine de revolta pe norii grei ce ii acopereau albastrul atat de dorit.
Am zambit......
In momentele acelea imi doream sa am talentul lui Murillo si sa daruiesc lumii o alta imagine a vanzatoarelor de fructe. O alta imagine a strugurilor nuzi in soarele plapand, o alta imagine a gutuilor si a sufletelor ce isi iau dulceata dintr-o podgorie neincrustata in sertare indolente.
Fluturele isi savureaza in oglinda ovala culoarea vie. Isi priveste cu incantare stralucirea dar in acelasi timp deseneaza pe peretii albi umbre ale unor calatorii viitoare ce deja au trecut...
Nu il paraseste nici pe poetul ce in nebunia lui a desenat ciupercile otravite pe tavanul ilustru al unor trairi niciodata intelese si nici pe acel ce i-a daruit in versurile lui prologul unei intermitente escaladari pe colturi de stanca....
Zambesc si mi-e cald in mine.... e sah mat.....
　

Calatorii si oameni - Interviu cu un Vampir...

Nu ma asteptam ca batranul sa accepte invitatia mea la o siesta cu cognac si cafea. Nu ma asteptam nici macar sa fiu atat de emotionata.
Acest personaj misterios mi-a starnit interesul cand am citit in Cartea de Onoare a unui vernisaj cuvintele ce defineau viziunea lui asupra tablourilor cu tenta puternic avangardista ale tanarului artist. M-a uimit atunci profunzimea cuvintelor si forta cu care isi etala lupta impotriva formelor si traditiilor consacrate. Paradoxal era faptul ca transmiterea mesajului nu imbraca o forma indrazneata, de unde am dedus ca pe undeva traditia e sadita in sufletul lui, dar in alta forma.
Am plecat de la vernisaj foarte hotarata sa obtin o intrevedere cu acest om. Am facut toate demersurile si iata-ma in fata personajului ce mi-a starnit curiozitatea copilareasca si m-a facut sa imi pun serios problema existentei "vampirilor".
Am intrat in Arte Caffe, o cafenea ce se afla intr-unul din vechile turnuri ale cetatii medievale. Imi place cafeneaua asta pentru aerul ei boem, pentru muzica superba ce te invaluie si mai ales pentru rafinamentul ospatarilor.
Batranul Vampir ma astepta la masa. L-am zarit de cum am intrat. Parul complet alb si barba desavarsit aranjata ii dadeau un aer superior si misterios. Era imbracat intr-un sacou de catifea crem si o camasa alba cu dungi de aceiasi culoare. Tinuta era completata cu un batic ingenios legat ce se asorta perfect cu ansamblul si ii dadea aerul unui poet scapatat.
Ochii incredibil de negri si nasul acvilin intensificau senzatia pe care ti-o dadea atitudinea de pasare de prada.
Cand m-a vazut a zambit sardonic, precum vulturul ce si-a indentificat prada, si m-a invitat sa iau loc. Ne-am salutat politicos si am facut cunostinta. Ca din senin pe masa cu suprafata de marmura au aparut doua pahare cu cognac si doua cafele cu frisca.
Am ramas placut impresionata cand personajul meu misterios si-a aprins pipa. Am zambit. Amestecul de tutun si vanilie m-a invaluit placut si m-a facut sa pasesc in lumea lui. Cu o voce baritonala si asezand tacticos foarfeca cu care a taiat tutunul in tabachera speciala, m-a intrebat:
- De ce ati tinut sa ma cunoasteti?
Iata-ma pusa in postura de a alege in a dezvalui adevaratul motiv sau de a servi un stereotip de conjunctura cu destula ironie incat sa para veridic. Am ales "agresivitatea" adevarului.
- Pentru ca m-ati facut sa imi pun cu adevarat problema existentei vampirilor. Stiati ca asa sunteti poreclit in micul burg?
A ras. Nu parea deloc impresionat de agresivitatea mea.
- Da, stiam.
- Pe ce considerente v-ati insusit aceasta porecla?
- Nu sunt considerente. Este o realitate. Am ajuns la venerabila mea varsta hranindu-ma doar cu iubire. Am alunecat mereu intr-un spatiu in care, in general, oamenilor le este frica sa paseasca. Cand spun oamenilor ma refer in cea mai mare masura la femei.
- Predindeti ca ati deslusit eternul feminin?
- Nu. Nici nu am cautat asta. Am cautat in fiecare femeie esenta ei pura. Nici una dintre aceste esente nu are acelasi miros.
- Suna a De Sade. Si am zambit privindu-i mainile perfecte ce se desfasurau in fata mea in gesturi lascive si aparent nedirijate mental.
- Nu am ajuns la perfectiunea nebuniei marchizului si nici nu imi doresc asta. Pervertirea pe care am aplicat-o asupra femeilor a fost de factura unui troc convenabil de ambele parti. Le-am gasit vulnerabilitatea si le-am daruit ceea ce doreau. Este cea mai sofisticata forma de iubire.
- Asta v-a facut cinic sau v-a imprastiat sufletul in mii de cioburi?
- Asta imi da puterea. Iubirea lor imi satisface ego-ul de pasare rapitoare, imi deschide perspective de cunoastere pe care nici macar nu le banuiti. Este fascinant sa sorbi sangele unei femei pasionale si cu toate astea ea sa ramana vie in urma ta. Este o definire, o marcare pe viata, inca un pas spre cucerire. Din pacate asta nu ma face nemuritor. Dar nu regret. Mi-as fi dorit sa mor de tanar ca sa nu ajung sa-mi sondez toate conflictele.
- Va intoarceti vreodata privirea inapoi?
- Nu. Detest ciorba reincalzita, ca sa folosesc un termen neacademic dar atat de uzual si cuprinzator.
- Ati iubit?
- Da. Fiecare femeie in parte am iubit-o total pana in momentul cand am plecat. Am dat tot. Am muscat vorace din dorinta lor de a se simti in inaltul cerului, le-am dus pana acolo si le-am dus dincolo de ce credeau ele ca sunt. Le-am aratat cum este sa supravietuiesti cu aerul rarefiat si tot asa le-am dat drumul. Le-am insemnat pe viata cu fierul rosu al propriei lor vointe.
Am ramas fara replica. Am constientizat in acel moment ca trebuie sa plec de acolo si ca nimic in viata nu este intamplator. A ramas putin surprins de reactia mea dar mi-a respectat dorinta. Mi-a zambit ingaduitor si vocea acea patrunzatoare mi-a ramas in memorie:
- Candva o sa ne mai reintalnim. Nu sunteti inca pregatita sa zburati la inaltimi. Sarut mainile!
Am iesit din cafenea si pentru cateva momente am ramas tintuita in mijlocul drumului savurand aerul rece ce imi sfredelea plamanii.
Ochii negri ai Vampirului mi-au aratat o alta lume......

Calatorii in simturi - O alta mansarda

- Buna dimineata. Surprinzatoare vizita pentru prezenta unui zambet atat de cald.
- Te deranjeaza?
- Nu. Ma intreb insa daca ai venit cu gandul sa acoperi oglinda.
Am zambit si i-am privit fata distorsionata de o spaima nedefinita. Gandul mi-a zburat atunci spre toate zvarcolirile ei raportate la ce o inconjoara. Mi-am adus aminte cum, cu mult timp in urma, imi spunea printre lacrimile reci ca numai cinismul conteaza. Mi-am adus aminte de starea aceea de frig pe care am simtit-o cand mi-a spus asta. Imaginea creata de ea atunci era a unei lumi seci in care iubirea devenise un troc din care fiecare incerca sa scoata cat mai mult profit. Dividendele nu le luase in calcul si in acele momente sforile devenisera o ipoteca a crezului ei.
A fost ziua cand marioneta mea a capatat in dar hidosenia.
Am zambit din nou si am intins mana spre fanta de lumina....
- Vrei sa facem un schimb?
Vocea ascutita a papusii m-a scos din caldura visului alb. Am privit-o si am cautat in ochii ei ceva care sa-mi dea certitudinea ca ce doreste sa imi propuna nu este un joc. Nu am gasit.
- Ce vrei sa schimbi si pe ce?
Si-a dat seama ca am devenit defensiva si rasul malefic a imprastiat fanta de lumina jucausa.
- Lasa-ma un timp in lumea ta si daca o sa-mi placa gustul promit sa ma retrag singura! Oricum de invins m-ai invins!
Intr-o oarecare masura gestul ei m-a surprins. Pe de alta parte aceasta dihotomie a renegarii ei ma amuza. Mi-am pus o singura intrebare la care nu ii stiu raspunsul: o sa pot continua sa zambesc alaturi de hidosenia ei in lumea mea?
- Sunt de acord cu o singura conditie. Sa nu iti manuiesc eu sforile!
- De acord!
Am stins tigara si m-am ridicat de pe scaunel. M-am apropiat de papusa hidoasa si i-am dezlegat sforile. Am privit urmele lasate de acestea pe lemnul uscat de timp si trairi. Am realizat in acel moment ca am deschis o usa in care jocul a devenit o realitate pe care o sa fiu obligata sa o privesc prin ochii sticlosi si plini de cinism a unei marionete ce si-a parasit coltul mucegait sa caute confirmari a unor anotimpuri pe care le-a vazut doar prin ochii mei.....
Am coborat din mansarda zambind si cateva minute mai tarziu simteam in aerul crud de toamna aroma frunzelor in caderea lor pe un pamant ce mereu asteapta ceva......

Nu o sa intreb, doar o sa spun....te iubesc......

Da, stiu!

Aroma cafelei m-a invaluit incet si starea de oboseala a inceput sa se risipeasca in jurul meu cautandu-si alte colturi de explorat.
Volumul cu poezii a lui Eminescu se odihneste pe masuta. Caldura placuta ce ma inconjoara imi da o stare de liniste dorita. Gandurile se aranjeaza intr-un noiembrie in care am trait multe si foarte intense.
Zambesc.
Aripile fluturelui deseneaza pe peretii albi umbre jucause. Nu e nici vesel si nici trist. Imi da senzatia ca nu isi gaseste locul. Dupa mai multe incercari se aseaza pe volum de poezii. Contrastul dintre culoarea mohorata a copertii si aripile lui imi arata inca odata lumina ce o degaja in jurul lui.Il privesc. Nu spune nimic. Ochii negrii au strafulgerari taioase si nemultumirea i se citeste in aripile ce parca nu vor sa-si gaseasca linistea.
Imi adun curajul si il intreb:
- Ce nu intelegi?
- Tu sa imi spui....
Tacerea se asterne in camera. Puterea gandurilor mele o simt strabatand lumi necunoscute dar intuite. Palpez tacerea si incerc sa imi adun gandurile razlete.....ce nu intelege?
Nu intelege ca iubesc lumina aceea incandescenta ce se naste din fiecare conflict a lui.
Nu intelege ca imprastie aceasta lumina si nici macar nu stie ca o face.
Nu intelege ca negura ochilor lui este de fapt lumina ochilor mei.
Nu intelege si nu accepta ca mereu fereastra spre lume o sa fie mereu deschisa indiferent de gerul iernilor trecatoare si de caldura innabusitoare a verilor ce vor veni...
Imi sorb cafeaua linistita si fumul de tigara descrie volute ametitoare ce se sparg in copertile cartilor a caror povesti nescrise sunt mai puternice decat tiparul. De ce?
Pentru ca sunt tiparite in suflete inveninate si dornice sa soarba nu numai lumina cunoasterii....
Intr-un moment in care am avut senzatia ca gandurile mele s-au odihnit mi-a aparut in fata ochilor tabloul fetitei. Inocenta si tacerea ei graitoare mi-au dat puterea sa inteleg...si din nou am zambit. Nu am nevoie de curaj sa vorbesc...
- Nu ai sa intelegi niciodata ca oricat de puternic esti nu te-a inzestrat Divinitatea cu forta de a ma face sa nu te iubesc. Este ceva ce nici macar tu, in universalitatea ta celesta, nu ai puterea sa faci.
Zambesc si deschid volumul de poezii....
Fluturele meu nu si-a schimbat culoarea...

Nu e o rugaminte....

Vad cu placere grijile pe care vi le faceti si fluturele meu se bucura de protectia care i se promite.
Inafara de faptul ca ma incanta imi da un sentiment de apartenenta, la ceva, la un grup.
Aceleasi griji mi le-am facut de mii de ori pentru voi, mi le-am facut si am avut grija sa nu va impovarez.
M-am gandit de fiecare data daca va e bine, daca e totul asa cum trebuie, defapt asa cum imi doream pentru voi.
Va inteleg grija, nu inteleg lipsa de incredere si nu inteleg rautatea....
Fluturii nu pot fii tinuti in captivitate, culorile aripilor lor doar se iubesc.
Nici un noiembrie nu poate fii inchis in causul palmei si de acolo sa iti iei racoarea.
Zambetul nu se poate desena si apoi capta intr-o imagine statica de care sa iti aduci aminte.
Ma supara ca nu stiti despre zambetul meu nimic, iar despre fluturele meu ma supara ca il credeti vaca, o vaca legata la un tarus sau pripon, cum se spune pe la voi.
Fluturele meu e fluture. Daca nu sunteti in stare sa-i apreciati forta, gratia si gingasia, daca nu stiti sa-i cititi poezia, mai bine nu mai vorbim. Altfel riscam sa ne suparam.
Iar fluturele meu nu aduce suparare.
Am o rugaminte: ori ii observati curcubeul, ori taceti pe veci!
Am fost larva, am fost pupa, am fost omida si acum sunt fluture...
Am trecut si o sa mai trec prin stari pe care mi le doresc sau prin stari care o sa vina de la sine. O sa continui mereu sa imi fac griji si mereu o sa scriu ce simt.
Intotdeauna o sa pun in cuvintele mele culorile si simbolurile ce iau viata in mine.
Ce nu o sa fac?
Cred ca nu v-ati intrebat asta niciodata si mai cred ca faptul ca nu ati facut-o este amuzant!
Deci nu o sa va spun decat ce am sa fac…
O sa traiesc, o sa zambesc, o sa citesc toate poeziile lumii ce imi sunt puse la picioare, o sa haladuiesc intr-un albastru infinit si curat de vara ce mereu o sa fie etalon pentru sufletul meu.
O sa daruiesc tablouri cu zambete de fetite balaie si carti a caror poveste nu se gaseste tiparita in pagini.
Cui?
Cui simt si numai pentru cine simt……eu nu am nevoie de oameni in jurul meu ca sa iubesc. Asta este in mine si pe mine iubirea nu ma doare….

Calatorii in simturi - Echivoc

Nu mai plang si nu mai strang in brate frunzele cazute din secularii castani.
Ceaiul de fructe are gust de toamna amaruie si aroma de migdale calde.
Inchid pleoapele si urc in mansarda in care sunt stivuite nimicurile vietii si marioneta ce le pazaste cu sfintenie.
In mine nu mai poate muri nimic....
O privesc zacand pe mormanul banalului si ranjind sardonic.
E iarasi satisfacuta si incantata. Cinismul din privire se rostogoleste peste mine ca un bulgar de foc si imi arde buzele insetate de viata.
Zambesc iarasi si calmul meu o pune in dificultate. Ii simt dorinta de a se ridica de pe gramada de cioburi si refuz sa fac orice gest sa o ajut.
Ma asez pe scaunel si imi aprind tigara. Dorinta ei de dialog este atat de palpabila incat am senzatia ca ma impinge dincolo de conturul oglinzii in care ma privesc. Pentru ea este un gest de referinta sa ma vada in spatele oglinzii.
Ii zambesc si raman in fata ei, neclintita in dorinta de a privi magia ce mi se desfasoara in fata ochilor.
Rascoleste cu ochii hidosi in sufletul meu, cauta innebunita ce ea crede ca este acolo si se loveste inevitabil de zidul colorat al unor simturi pe care nu le intelege.
Ii zambesc si ii spun pe un ton calm:
- Nu ai sa gasesti ce cauti. Tu ai ramas aici pe mormanul cioburilor omenesti anoste. Eu? Eu am fost undeva unde sufletul tau de paie nu o sa ajunga niciodata.
- Este o amenintare?
- Nu! Este o cosnstatare. Tu nu vrei sa renunti la sforile tale, tu chiar crezi ca putregaiul mormanelor de cioburi te-a inrait. Eu? Eu nu imi cant in suflet decat fluturele anotimpurilor. Nu ai reusit sa ma pervertesti, Hidoaso! Si ma bucur ca nu te-am crezut atunci cand mi-ai scuipat in fata cinismul tau abstract.
- Dar ma iubesti, nu?
- Da. Te iubesc pentru ca esti oglinda perfecta pe care o vad dar nu imi doresc niciodata sa o gust. Mereu esti o dovada palpabila a ceea ce ti-ai dorit sa fiu eu. Pentru asta te iubesc!!!
Am zambit. Pentru prima data din ochii marionetei mele cinismul nu a taiat si nu s-a infipt in carnea mea. pentru prima data sforile patinate de vreme si-au dorit sa nu-i lege mainile si picioarele din lemnul cu carii hapsane.
Pentru prima data am invins-o!!!

13 noiembrie 2009.....

Trecand pragul unei veri incandescente si spectaculoasa doar prin intensitatea a ceea ce am trait, pasesc timida in toamna.
Ma inconjoara mormane de frunze ce danseaza in jurul luminii calde si se astern pe pamantul ce le cheama mereu fara sa le ceara socoteala.
Imi duc pasii pe alei vechi si imbibate cu sunete diforme ce compun melodii nestinse de atingeri dure.
Ascult refrenul trecerii dintr-un anotimp in altul si filtrez prin irisul ochiului interior simturile exagerbate de betia unor poezii nescrise.
Valtoarea norilor ma invaluie si ma face sa-mi indrept privirea spre castanii ce se leagana in vantul ce inca nu este rece. Sunetul infundat al lemnului isi asterne pe obrajii mei rindeaua timpului.
Gust dintr-un noiembrie contradictoriu, gust din framantarile mele si revars asupra lumii un zambet cald de toamna.
Intrebarile s-au cuibarit in mansarda si marioneta a inviat subit sub atingerea soarelui molcom ce nu vrea parca sa paraseasca vara fierbinte.
Ochii ei reci privesc zborul fluturelui si lemnul trupului ei isi cauta sprijinul in sforile ce par sa intinereasca odata cu trecerea timpului.
Nu exista carti in mansarda, nu exista versuri aici, nu exista nici macar acel salaj al intentiei de devenire.
Static.
Si fluturele isi imprastie aurul aripilor peste praful acumulat in timpuri scurse pe mari ce plang de dorul fluxului.
Hidosenia marionetei s-a strecurat din nou in mine prin pleoapele deschise spre cerul unui noiembrie contradictoriu.
Nu pot sa nu scriu, nu pot sa nu spun ce simt. Imi este imposibil sa refuz a ma privi in oglinda pe care de cele mai multe ori o iubesc.
Si unde pot face asta cel mai bine?
Doar in sufletul meu.
Nu pot sa ma dezmit si sa ignor vartejul de cuvinte ce ma atrage si ma face sa definesc starile ce ma strabat.
Nu pot sa nu inlantui haosul de cuvinte din ochii tai negrii si nici nu pot sa ma dezmit ca apartin.
Ar insemna sa ma parasesc pe mine facand asta, ar insemna sa ucid cu cinism si sa reneg, ar insemna sa opresc timpul in loc si sa arunc harul iubirii dincolo de ce ar insemna el.
Nu vreau asta! Nu pot sa fac asta!
Imi adun linistile in causul palmei si mi le asez pe obrajii infierbantati de febra acestui noiembrie...
Va veni ziua de 13 si nu pot decat sa spun ce imi doresc pentru fiecare anotimp daruit mie de cel mai frumos fluture....
...............multa viata anotimpurilor ce vor veni...........

Povestea unui tablou....

Ratacita intr-o lume in care mercantilismul si kich-ul sunt puncte de referinta, mi-am dat seama cat este de greu sa gasesti cadoul perfect.
Acel lucru care sa defineasca cea mai frumoasa parte din tine si care sa rezoneze in sufletul celui ce il primeste.
Acel lucru care sa-ti franga emotiile in lacrimi de fericire atunci cand il privesti si sa simti ca defineste toate furtunile si anotimpurile ce le cauti in framantarile unei zile perfecte.
Am colindat zeci de magazine intr-o inversunare de copil rebel ce nu isi poate desena sotronul si stie ca daca arunca piatra o sa fie damnat. M-au invaluit alama si sticla, bijuteriile banale si fara personalitate, tablourile reci si fara expresie, cartile colorate si lipsite de continuturi. M-a invaluit progresul unor cadouri putrede si lipsite de esenta.
Am intrat in holul bibliotecii sa donez cartile. Linistea aceea plina de mister creata de mii de volume a caror coperti au uitat sa-si numere cititorii m-a invaluit ca o mantie protectoare.
Atunci am zarit-o.
Pe peretele alb din dreapta mea chipul fetitei m-a strigat.
Ochii mari si limpezi, obrajii usor ridicati si conturul buzelor ma strigau dintr-un colt de lume pusa deoparte ca sa ma hranesc din ea atunci cand foamea de frumos nu mai poate fi ostoita de cotidian.
Chipul incadrat de bucle si privirea profunda si lipsita de tristete ma indemnau sa ma gandesc cum sa smulg peretului alb aceasta mica minune.
Desenul in creion era facut de fata unei angajate a bibliotecii. Intrebari, negocieri, sperante si intr-un tarziu fetita ma privea din palmele mele.
Era cadoul perfect.
Era acel lucru care ma definea si mai presus de toate era liantul vazut de tine.
Nu pot sa descriu lacrimile si fericirea ce m-au inundat cand m-am aflat in posesia acestui mic desen.
Nu pot sa descriu tulburarea ce mi-o dadea chipul inocent al fetitei dincolo de tot ce inseamna cotidian si trecerea anilor.
Nu pot sa explic cum ai reusit sa gasesti acest liant intre fetita balaie si femeia de azi.
De fapt nu am ce sa explic...
Gasesti cadoul perfect doar atunci cand iubesti....
Azi plang, maine o sa zambesc si poimaine......

Calatorii in simturi - Noiembrie...

Noiembrie....
De pe zid au cazut toate frunzele. Intr-un zbor aproape de neinteles culorile s-au imprastiat pe pamantul ce le chema.
Le cheama, le-a atras si nu stie ce sa faca cu ele. Oare ele, frunzele, vor sa se faca compost?
Are fiecare cate o poveste, are fiecare cate o reusita de clorofila.
De unde au puterea sa moara si sa renasca?
Din culori...
Din imbratisarea pamantului ce le cheama...
Din visele lor desenate in rosul aprins al toamnei...
Frunzele striga?
Nu.
Frunzele tac si in cadere. Culoarea lor stie ca pamantul le striga intr-o sete nebuna de povestea fiecareia.
Frunzele dezvelesc?
Nu.
Frunzele invelesc ani la rand acolo unde nu e nimic. Pamantul fara umbra frunzei este sarac. Si de frunza si de grau.
E totusi noiembrie...
O sa va hraniti cu tot ce nu a transformat natura. Restul e treaba mea...
Ma invelesc in fiecare frunza a fiecarui noiembrie....
Te invelesti si te vei descoperi in fiecare frunza de noiembrie...
Mi-am lasat pleoapele sa inchida ochiul intern. Intr-o liniste de toamna insetata mi-am privit fluturele.
Acompania cu antenele dansul frunzelor ce pareau ratacite. Le intelegea limbajul mut si le citea culorile pe versurile unei abstracte nelinisti.
Numara fluturele meu anii frunzelor?
Am zambit si imaginea s-a transformat intr-un lan de grau auriu si fierbinte crescut la umbra culorilor frunzelor toamnei.
Mi-a privit nedumerirea din ochi si mi-a citit dorul din suflet.
- Pentru cine cad frunzele, iubita mea?
- Pentru fiecare poveste ce se vrea traita in centrul fiecarui anotimp daruit…
A zambit si aripile si-au incetat tremurul.
Fluturele meu nu si-a schimbat culoarea in noiembrie…..